Restrângerile dramatice de drepturi sub pretextul pandemiei și încurajarea unor apucături (turnătoria, propaganda) și sentimente (frica, nesiguranța) sunt scoase direct din manualul Comunismului.

Un editorial de Greg Roller în American Thinker.

Îmi amintesc cum stăteam în baie cu bunicul, când aveam 12 ani, și îl priveam cum își pune dinții falși în gură. M-a privit și a zis: „Ai grijă de dinții tăi, Greg!”

Tristețea de pe chipul său spunea mai multe decât cuvintele sale. Ați remarcat că suferința aduce un plus de convingere și de pasiune celor care vorbesc?

Am văzut expresii încă și mai îndurerate pe chipurile celor care îmi descriau cum era să trăiești într-un regim comunist.

Unul dintre camarazii mei din armată era un fugar din Cuba pe nume George Gonzales. Mi-a spus o poveste despre tatăl lui care a fost arestat. Care fusese crima lui? Își tăiase porcul fără să anunțe statul.

A fost turnat de un vecin și apoi arestat. Nici un fel de proces – doar bătăi în ușă și apoi târât în arest, unde a stat o săptămână.

George mi-a spus că familia lui nu a știut nimic despre arestare și unde era închis. Când în cele din urmă s-a întors acasă, tatăl a început să facă planuri pentru a fugi cu familia din Cuba comunistă în America.

Citesc o carte intitulată: Escape from Communism: A True Story and Commentary, scrisă de un român (Dumitru Șandru) care a fugit în America de regimul comunist tiranic al lui Nicolae Ceaușescu.

Vorbește despre frică, timorare și lipsă de încredere, nu doar față de guvern, ci și față de vecini și colegi.

Cei care spuneau ceva împotriva regimului erau adesea denunțați de către informatori și transformați în exemple pentru a băga groaza în populație.

Spune autorul: „Frica funcționează ca prin magie, iar comuniștii erau maeștri în utilizarea ei”.

Sunt căsătorit cu o femeie care a trăit sub același regim ca acela descris de autor, și ea garantează că este adevărat fiecare cuvânt scris acolo.

I-am vorbit de curând despre fiul meu, care trăiește în Kansas City. A fost pârât de cineva din complexul de apartamente unde locuiește pentru că se afla afară, pe marginea piscinei, făcând exerciții fizice.

Au fost trimise fotografii la locul său de muncă, însoțite de o descriere amănunțită a activităților fizice pe care le făcea și a zilelor în care acestea au avut loc.

Soția mi-a spus: „Mi se întoarce stomacul pe dos. Exact același lucru îl trăiam noi în comunism. Nu puteai avea încredere în nimeni. Nici măcar în vecini. Stăteam la cozi, exact așa cum facem și acum, pentru a intra în magazin și a găsi rafturile goale.”

Când vorbea, durerea de pe chipul ei era mai mare decât o exprimau cuvintele.

Ce diferențe există între guvernul nostru și un guvern comunist? Pentru început, nu veți întâlni niciodată așa ceva într-un manifest comunist:

„Când în cursul unor evenimente umane, devine necesar pentru un popor să strice legăturile politice care l-au legat de un altul și să-și asume între puterile Pământului o poziție independentă și egală, la care legile naturii și ale Creatorului îi dau dreptul... ”(Declarația de Independență a SUA – n.r.)

Drepturile pe care le avem vin de la Dumnezeu, nu de la om. Există un principiu al înlocuirii, o entitate care transcende domnia omului, și acesta este Dumnezeu, Cel care conduce natura și legile naturii.

Evident, nu toți părinții fondatori au fost fundamentaliști creștini predicând Biblia. Unii au fost ortodocși, alții anglicani, alții deiști, însă cu toții aveau un punct de vedere care eclipsa omul. Nu omul se afla în centrul viziunii lor.

Când s-au uitat în zare, au văzut ceva mult mai măreț și mai înțelept decât ei înșiși. De fapt, viziunea lor despre natura umană nu era deloc flatantă, fapt care le-a influențat concepțiile despre o guvernare cu control reciproc al puterilor și cu contraponderi.

Pentru comuniști, Dumnezeu nu există. Punct. Omul este soarele sistemului lor solar, în jurul căruia se învârt toate celelalte idei mai mici.

Cele câteva drepturi care îți sunt îngăduite vin de la om – un om care se prezintă în general sub chipul unui tiran, dar nu toți tiranii poartă svastică și mustață ca Charlie Chaplin în Dictatorul.

Unii sunt blânzi și stilați, cu limbaj îngrijit și cuvinte plăcute. Ar putea chiar să-ți cânte un cântecel. Alții apar sub forma unor inși ciudați, împătimiți ai computerului, sau a unor genii descreierate, sau a unor politicieni zâmbitori. Dar toți sunt absolut la fel de toxici.