Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > Deja vu revoluționar, sau cum să minți poporul cu televizoru`
Deja vu revoluționar, sau cum să minți poporul cu televizoru`

Deja vu revoluționar, sau cum să minți poporul cu televizoru`

Nu am părăsit tranșeele lui Decembrie 1989. Suntem tot acolo, în stradă, și strigăm ”Alegeri libere!” varianta ”Vrem să votăm!”. Suntem în același război: cetățeni versus Nomenklatura comunistă varianta upgradată. Suntem tot noi, având de data asta doar o ștampilă în mâini, față în față, ieri, cu nomenklatura comunistă, azi, cu o clasă politică condusă de un PSD scoțând tot arsenalul violenței fără discernământ îndreptat împotriva propriului popor.

Bătrânii sunt amenințați că vor rămâne fără pensia aia nenorocită, care abia le ajunge să își cumpere medicamente și cartofi, copiii sunt lipsiți de abecedare, de un învățământ performant, umiliți cu o alocație de 10 euro, cohortele de popii sunt puși în vitrină să cădelnițeze un partid criminal, îndemnând enoriașii să pupe poala premierului care e în toate. Oriunde deschizi o ușă, o fereastră, o carte, un ziar, o pagină de net, ușa unui magazin, a unui dulap, în gări, pe autostrăzi, în piețe, restaurante, muzee, teatre, peste tot este El. Toate partidele, de buzunar, de garsonieră, de balama, liberalii se mișcă în subsolurilor partidului lor istoric bântuiți de gândul unei noi trădări, portocaliii viteji de altădată s-au înverzit la față, Vadim, DD s-au prins în horă, iar alte partide mai mici stau pe margine și fac calcule asupra momentul prielnic de a sări în barca roșiilor. Toată lumea politică se înregimentează în spatele Celui Ce Este în Toate. Funcționărimea și actorii stau pe margini și într-un zel de stil vechi flutură mici stegulețe din hârtie albă brăzdate de motivele populare confiscate de Marele Partid. Noul cult al personalității face aerul tot mai irespirabil, noua religie a închinării în fața acestuia ca la Sfintele Moaște. Perversiunea totală a discursului public în care românii sunt îndemnați să bage cuțitul până în prăsele în ceilalți români care nu îl venerează pe El. O pâclă se întinde peste țară, acoperă și sugrumă pe toți cei care refuză ritualul degradant al Adorării lui El.   

În Timișoara, aproape fiecare locuitor are povestea lui cu Decembrie 1989. Nu e nimic excepțional în asta. În 15 Decembrie, am fugit de acasă pentru a ajunge pe mica străduță unde era casa episcopului Lazlo Tokes, uitându-mă fascinată la oamenii mari. Erau într-adevăr mari prin curajul lor de a fi acolo și de a vorbi. Am stat până seara târziu când toată zona a devenit înțesată de oameni, până când poetul Ion Monoran a oprit tramvaiele în Piața Maria, până când a venit Miliția și ne-a împrăștiat. Am fugit de acasă și a doua zi, acolo unde în fața Prefecturii s-a adunat mulțimea până a venit Miliția și de data asta au intensificat lupta, au venit însoțiți cu mașini ale pompierilor și ne-au împrăștiat cu gaze lacrimogene și tunuri de apă. Nu mai era o glumă. Regimul opresiv își luase rolul în serios. În aceea nebunie care s-a declanșat, mulțimea striga ”Jos Ceaușescu”, ”Libertate”, fugind cu  milițienii și securiștii în civil pe urmele lor, unii au fost înșfăcați fără menajamente și aruncați în dube. Populația s-a retras în seara aceea. Fitilul ardea oricum. Unii s-au întors și următoarea zi în stradă. Cei care nu s-au întors în stradă, au stat în case a doua zi, pe 17 decembrie, când în oraș a început să se tragă. Frica și curajul nebun. Dorința de libertate și spaima. Îmi aduc aminte noaptea aceea, nimeni nu a închis un ochi. Dinspre oraș se auzeau rafale. Cerul era brăzdat de dâre portocalii, din bleumarin arăta gri murdar, prăfuit. Centrul era destul de departe. Priveam de undeva de la etajul trei pe strada întunecată și pustie când o mașină neagră, un Mosckvici, a oprit lângă Alimentară, patru tipi bine legați au coborât din automobil, aveau bâte, și au început să spargă geamurile magazinului. Au scos sărăcia de borcane cu murături, conserve, napolitane, lădițe cu magiun ordinar, sticlele cu oțet și ulei mizerabil aruncând-le în plină stradă. Operațiunea a durat 10 minute. S-au urcat în automobil și au plecat. Diversiunea se petrecea peste tot. Nu doar în plin centru, acolo unde, spre exemplu, o mână de tineri nebuni și frumoși au murit secerați de gloanțe pe treptele Catedralei Mitropolitane, ci si oriunde în oraș pentru a se crea iluzia României care trebuie salvată de teroriști și agenturile străine.  Pe 19 decembrie, centrul orașului arata ca după război. Magazine devastate, fără geamuri, negre de fum, centrul plin de soldați, în fața Operei Române, tancuri. Devastarea și  diversiunea nu era opera cetățenilor, era parte din marele plan. Chiar și cu mintea aia de atunci, am înțeles că e un război anormal îndreptat împotriva propriilor cetățeni. Imaginea era terifiantă.  Mă simțeam ca un Gavroche timid și speriat pe câmpul de luptă. Orașul era împânzit de soldați. A doua zi, pe 20 decembrie, Timișoara a devenit primul oraș liber de comunism. În Piața Operei nu aveai loc să arunci un ac, dar un Gavroche se poate strecura până în față cu o pancartă pictată acasă cu tempera. Era cald și soare și mii de oameni au îngenuncheat spunând Tatăl nostru.

Despre acei oameni, timișorenii îngenunchiați, cuplul dictatorial spuneau că sunt cumpărați, vânduți, huligani, trădători de țară și de neam. Circula terifianta informație că vor să radă Timișoara de pe fața pământului. Dezinformarea și distorsiunea realități au urmat de atunci, în grade diferite, în funcție de momentele istorice. După Timișoara, a urmat București, fuga Ceaușeștilor, teroriștii, procesul terminat cu asasinarea cuplului, FSN, lupta furibundă a camarilei lui Ion Iliescu pentru preluarea puterii, războiul împotriva partidelor istorice, preluarea puterii politice și economice de către fosta Securitate, devalizarea bugetului de stat în mod organizat, controlul unei întregi societăți. Războiul împotriva propriului popor pe care îl vedem acum a început atunci. De atunci, toate armele sunt în stradă și se trage în rafale în popor. În 25 de ani, clasa politică a furat la drumul mare și azi avem, dincolo de spoiala marilor orașe, o sărăcie lucie.

PSD a reîncărcat armele și trage acum fără milă în pensionarii pe care îi sperie că nu vor mai avea pensie, fură pădurile, dau în cap Justiției, fac zid comun în jurul politicienilor corupți, fac din corupție un spectacol zilnic încercând să acomodeze populația cu corupția generalizată  ca mod de guvernare, ascunzându-se în spatele unei iluzorii și aberante lupte împotrivă ”regimului Băsescu”. Paroxismul luptei pentru preluarea totală a puterii și controlul total al Justiției, ca singura politică a PSD, a atins maximul în această campanie electorală care nu seamănă cu nici o alta. Această campanie este un război împotriva propriului popor în care se trage nu doar cu spaima zilei de mâine și a lipsei totale de orice mijloc de subzistență, ci a fost scos și coșmarul sfârtecării țării, a unui conflict total. Este întreținută o stare de război, se bagă în cap, prin orice mijloc de comunicare, că totul e pierdut dacă nu câștigă Dottore fotoliul de președinte. Etapă după etapă, acest război contra propriului popor pare construit pe o intensificare a tensiunii, apelând la straturile cele mai primare ale mentalului colectiv. Furia, spaima, oroarea, excitația, fantoma foametei, totul pentru a ține un întreg popor într-o stare vecină cu nebunia. Votul a fost batjocorit în văzul unei lumii întregi, în țară, votul fiind furat organizat de ani întregi, de toate partidele politice, iar în Diaspora, românii au fost umiliți oficial. Românii de la Londra, Paris, de oriunde în lume, nu au putut vota, au stat ore întregi în stradă, au strigat acuzând puterea de la București, a unui stat membru a UE, că le-a îngrădit dreptul constituțional de a vota, inacceptabil într-un stat civilizat.  Acum aflăm că problema e rezolvată cu ajutorul pixurilor. Pixul va rezolva problema votului în Diasporă.

 Mitingurile de solidaritate cu Diaspora și împotriva deja Regimului ponta (cu p de la plagiat) au scos mii de oameni în stradă în marile orașe. București, Timișoara, Cluj, Oradea, Iași. Ca și în anii 90, mașinăria de propagandă a transformat mișcarea într-una ”cumpărată”, ”vândută”, o mișcare a huliganilor. După 25 de ani, un guvern de stânga (nu am plecat prea departe!) nu concepe că cetățenii pe care îi guvernează pot ieși liber și necumpărați să își manifeste pașnic dezaprobarea pentru un fapt inacceptabil într-un stat european: îngrădirea dreptului la vot, dar și pentru a manifesta împotriva abuzurilor și corupției generalizate care țin România în loc. Guvernul ponta (cu p de la plagiat) lovește în proprii cetățeni construind  o altă realitate prin intermediul televiziunilor pe care și le-a pus la buzunar. 

Prin ochiul de sticlă, românul primește exact aceeași informație ca în urmă cu 25 de ani. Protestul pașnic este inacceptabil pentru PSD, partidul-Stat, continuatorul PCR, iar cei care protestează sunt arătați ca fiind ”cumpărați”, astfel că opinia este prezentată drept un delict care trebuie pedepsit. În tot acest război al nervilor infernal, singurul câștig obținut după 25 de ani, după o adevărată călătorie civică confuză, este că cetățeanul dă semne că a înțeles că el nu e rupt de Cetate, că tocmai această indiferență l-a costat scump și că totul se poate schimba, pas cu pas, începând cu un vot. Indiferent de rezultatul votului de duminică 16 noiembrie, Cetățeanul a ieșit din starea de blocaj și a înțeles miza. Trădat de clasa politică și de media, cetățeanul a ieșit în stradă unde nu e singur. Sunt deja mii și mii ca el, sătui de minciună ca politică de stat, de hoție generalizată, de ipocrizie politică. Sunt acolo în stradă, românii își iau țara înapoi. Nu se va întâmplă peste noapte, poate va părea că duminică nu a înțeles ce e bine sau rău pentru el, dar și-a recăpătat bucuria de a striga ”Europa”, ”Cu televizoru ați mințit poporul!”, și de a-și simți țara ca pe ceva drag lui. Ne luăm țara înapoi!