Cine și-ar fi imaginat la începutul lui 2020, că va ajunge să-și dorească din străfundurile ființei sale lucruri pe care le considera a ține de banalul cotidian, de faptul de la sine înțeles.

O bere cu prietenii, în jurul unei mese vesele, este acum o aventură atent drămuită, o vacanță de câteva zile, undeva în lume, pare o împlinire de neatins, un proiect mai complicat decât se arăta a fi mai an, o croazieră în jurul lumii, iar o vizită la părinți sau în casa bunicilor a devenit la fel de prețioasă precum participarea la Liturghie a credinciosului în vreme de prigoană.

Așa-i că vedem altfel, multe din cele ce ne înconjoară? Ca într-o oglindă ieșită din forja unui vrăjitor nebun, ceea ce era cândva banal a devenit crucial, iar ceea ce părea tot pe atunci important, acum abia se mai zărește mărunt.

Bun! Și ce aș vrea eu pentru anul început? Este că nu prea mai știm ce să ne dorim, în afară de Sănătate? Da, dar ar mai fi totuși și altele! A-ți dori, înseamnă fie să fii conștient de o valoare, fie să-ți lipsească acea valoare. A fi conștient, poate însemna să lupți pentru ceea ce consideri că merită. Cum eu sunt sub impresia pericolului în care sunt puse câteva astfel de valori, pe care le doresc nu doar pentru mine, să le pomenesc pe scurt!

Îmi doresc să avem mai mult discernământ! Nu voi face teoria chibritului! Dau doar un exemplu, format din trei. Două știri diferite, trei victime, același subiect: cum s-au vaccinat, cum au murit! Este vorba despre un elvețian de 91 de ani și despre doi israelieni, de 88 de ani și de 75 de ani. Cazi pe gânduri, mai ales dacă te grăbeai să-ți treci mama de 90 de ani pe lista de vaccinare a medicului de familie. Asta doar până mergi mai jos cu cititul înspăimântătoarelor vești și afli că medicii nu au putut stabili nici cea mai palidă legătură cauzală între vaccin și decesele celor trei persoane. Așa, și ce? Păi, mai nimic, căci mai nimic ar fi efortul pe care mi l-aș dori de la mai mulți români, acela de a citi mai mult decât este în titlurile incorecte, criminal de inconștiente prin aceea că sădesc semințe ale unei neîncrederi care poate însemna chiar și moarte.

Ce-mi mai doresc? Tot ceva la fel de simplu! Îi rog pe judecători să (re)citească două textulețe. Primul, acela care face obiectul Art. 22(2), cel numit și „Rolul judecătorului în aflarea adevărului”, din Codul de Procedură Civilă:

„(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.”

Al doilea, pe cel cuprins în Articolele 7 și 8 ale Capitolului 3, numit și „Promovarea supremației legii”, din „Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor”:

„Judecătorii și procurorii au îndatorirea să promoveze supremația legii, statul de drept și să apere drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor. Judecătorii și procurorii sunt obligați să respecte egalitatea cetățenilor în fața legii, asigurându-le un tratament juridic nediscriminatoriu, să respecte și să apere demnitatea, integritatea fizică și morală a tuturor persoanelor care participă, în orice calitate, la procedurile judiciare.”

Dacă, după ce (re)citesc, cad pe gânduri, mă declar mulțumit! Și pentru sufletele și conștiințele lor, și pentru viețile semenilor lor!

Nu în ultimul rând ca importanță, ar fi minunat dacă românii și-ar lungi viața. Nu, nu, nu o să încep cu sfaturile clasice, fără sare, fără zahăr, fără grăsimi, fără alcool, fără toate alea! Mi-aș dori ca oamenii să afle că dacă în 1904 omenirea trăia în medie 37 de ani, în anul 2012, speranța de viață se dublase, atinsese 74 de ani. Ce a dublat această cifră statistică? Păi, în ordine, vaccinurile, antibioticele și tehnicile investigative și de intervenție.

Nu doar atât aș vrea să știe  cât mai mulți dintre semenii mei, ci aș vrea să afle și că boli care secerau nemilos până acum zece-cincisprezece ani sunt eradicate unele, rezolvabile altele în procente de mult peste 90 %. Hepatita A și B sunt puse la colț prin vaccinare, C este perfect tratabilă, dacă este abordată din vreme, nu se mai transformă în ciroză, cancerul de stomac este dispărut în mare proporție, prin descoperirea schemei de tratament a infecțiilor cu Helicobacter Pylori, multe tipuri de cancere sunt tratabile în proporție de peste 96%, iar imunoterapiile și terapiile biologice rezolvă boli cu manifestări și prognostice înspăimântătoare. Cu cât mai mulți oameni ar afla care este nivelul la care au ajuns medicina și cercetarea farmaceutică, cu atât viața le-ar fi mai în siguranță.

A, și aș mai vrea ceva! Mi-aș dori mai puțini proști cu ifose, campioni la generalizat-viteză, cu inimile uscate de răutate, care nu înțeleg nimic din sufletul și năzuințele poporului lor. Cum, ca cine? Așa, ca politologul Cristian Pîrvulescu, care este de părere că „… educația religioasă își dovedește limitele și prezintă riscuri serioase pentru siguranța națională …” ba chiar și mai și: „…ar fi fost un loc bun ca psihoterapia să înflorească în România, dar oamenii nu se duc la psihoterapeut, preferă să se ducă la preoți…”

Ce să-i spui unuia ca ăsta. Să-l trimiți la preot? Nu se duce! Să-l trimiți la psihoterapeut? Nu-l drege! Caz în care, eu l-aș trimite într-un loc pe care în mod evident l-a părăsit prematur, nu știu dacă provocat sau spontan, dar foarte clar cu sechele serioase.