Evenimentul istoric
Rock'n Roll-ul văzut în 1957 prin ochii secretarului Uniunii Compozitorilor: Femeile sunt molestate, călcate în picioare, azvârlite, stropşite ca pătlăgelele, învârtite în tumbe
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
Motto:
Unui instrumentist, adept al rock and rollului
Pentru orice melodie
Baza este nota „la“.
Însă pentru rock and roll
Nota este:... Tra-la-la!
Sig. Horowitz (Flacăra Iașului august 1959)
„Fecioare transpirate şi efebi bronzați dănțuiesc în frământări de picioare, bălăngănind din mâini, gâturi moi şi capete, rotind şoldurile în gesturi de ocară, repezindu-se, izbindu-se încrâncenat.”
Cuvintele care descriu un dans al tinerilor pe ritmul abia apărutului rock and roll nu sunt ale unuia dintre pastorii americani care s-au războit după Al Doilea Război Mondial cu muzica rebelilor cu creastă de cocoș, ci sunt ale unui profesor respectabil de muzică de la București, dar perioada este aceeași: 1957.
Sigur, aplecarea noastră naturală pentru conspirații, ar intui în spatele cuvintelor profesorului încercarea României comuniste de a stopa răspândirea muzicii care vorbea despre libertate, nerespectarea normelor, un ”produs decadent al imperialismului” și adevărul este că dacă parcurgi presa românească a celei de-a doua jumătate a anilor 1950 găsești nenumărate texte care ridiculizează, critică sau chiar atacă vehement fenomenul muzical care nu mai putea fi oprit dincolo de ocean.
Părea că pastorii americani care spărgeau sau incendiau vinilurile primilor rockeri se aliaseră cu puriștii est-europeni! Fiecare își apăra lumea lui de valul de sunete cum nu mai răsunaseră până atunci în lume. Conservatorii americani sperau să salveze lumea pe care o conduceau de sute de ani, iar ceilalți să apere o lume pe care o construiau fără nici măcar o influență occidentală.
Din fericire pentru noi, generațiile care au urmat, strigăte ca I wanna rip it up! I wanna rock it up! I-au învins și pe conservatorii americani și pe puriștii europeni.
Întorcându-ne la profesorul al cărui text de acum 69 de ani îl reproducem azi, trebuie spus că nu e vorba de un autor oarecare. Este vorba de Ion Dumitrescu (1913-1996), compozitor și profesor respectat nu doar în România, ci și în afara granițelor. Pe lângă lucrări muzicale, el a fost și un teoretician al artei.
În anul 1957, când a scris textul, Ion Dumitrescu era prim secretarul Uniunii Compozitorilor și profesor șef de catedră la Conservatorul București, instituție pe care a și păstorit-o din 1956 până în 1977, ocupând pe rând primele două funcții de conducere. Ca fapt divers, lui îi datorăm existența magazinului Muzica de pe Calea Victoriei! El face parte dintr-o familie de muzicieni, fiica sa fiind și acum o respectată pianistă.
Revista din care am cules textul nu este nici ea o oarecare, ci Contemporanul, din anii în care era condusă de George Călinescu!
Deși textul nu e nici pe departe un eseu, așa cum publica Dumitrescu în Contemporanul, ci mai degrabă o însemnare de sfârșit de vară, trebuie să recunoaștem că rock-ul avea un rival redutabil în Ion Dumitrescu.
Dar așa cum am spus – și făcând trimitere la finalul textului și întrebarea despre marele compozitor al Simfoniei a 5-a a Destinului – până la urmă... Roll Over Beethoven!
Notă: Citiți textul cu atenție, e și o incursiune în vacanțele trecute pe Litoral, dați-l și tinerilor din viața voastră, ca o explicație pentru că uneori săriți ca arși când auziți ce muzică le place. E în firea lucrurilor.
Perla Mamaia. Sursa foto: Facebook
Material apărut în revista CONTEMPORANUL, ediția iunie-decembrie 1957
MARGINALII
Note de vilegiatură
Constanţa, Mamaia, băi de soare și de mare, Ovidiu,
Marc-Antoniu, Rock-and-Rollul şi muzica.
Vara aceasta, la începutul lui august, am venit cu familia la Constanţa. Iubesc nespus de mult marea. Îmi place să mă prăjesc dimineaţa la soare şi să mă scald în apă rece.
Ca plajă ne-am ales Mamaia. Are nisip mai fin, e mai aproape şi deşi nu e prea măturată, în schimb nu are megafoane.
E liniştită şi dacă ai norocul să nu te recunoască vreun amic lung la vorbă, poți să admiri în pace orizontul rotund, să petreci cu ochii coamele înspumate ale valurilor din depărtare pînă se sparg de ţărm, — să-ți schimbi gîndurile cu fî şiile de cer albastru, verde, alb, de toate nuanţele, care se oglindesc în adîncuri de ape, să-ți anini speranțe de norii în vălătuci purtați tot mai sus de vînt şi să te bucuri de bucuria oamenilor mari şi mici, peste care soarele luminează deopotrivă.
Binecuvîntat să fie pământul acesta, care pe lîngă atîtea daruri ne oferă din plin şi bucuria mării!
Plecăm dis-de-dimineață și ne-ntoarcem devreme. La prînz şi seara mîncăm pe unde apucăm, dar mai cu seamă la Cazinou şi cîteodată, când avem noroc de-o masă, la restaurantul „Dobrogea".
După somnul de după prînz, bat străzile vechiului oraş şi mă pierd în duioase reverii. Îl întîlnesc pe Ovidiu la fiecare colţ, mergând tăcut şi trist cu bărbia-n mînă, briza-i umflă toga în falduri largi, iar sandalele țeapăne-i clămpănesc rar pe caldarîm.
Îl iubesc de mult și mă persecută mereu trista lui spovedanie: „Care am pierit din cauza talentului“...
Restaurantul „Dobrogea" se află în dreptul capătului de sus al străzii Marc Aureliu. (Treci o curbă asfaltată din piața cu statuia lui Ovidiu și urci în sus, ținînd pe dreapta malul înalt, unde constăntenii aruncă pe înserate şi clandestin gunoiul).
Are grădină mare, frumoasă, cu poiată de zid susţinută pe coloane şi capiteluri cu foi de acant vopsite în albastru. Pe zidul din fund se îngrămădeşte o pictură marină cu bărci pescăreşti şi pale zvelte cu pînze albe.
Lotcile gem permanent de peşte, chiar cînd la restaurant nu se găseşte nici de fel. În colțul cu pictura, stă orchestra. E cocoţată în etaje pe un podium abrupt. În vîrf, către tavan, tronează, atotputernic, bateristul. Tobele (la plural) îi sunt înşirate la picioare.
Restul nu contează : un clarinet, un contrabas şi altele puține.
Bateristul e un „maestru“. Ştie şi poate să bată încontinuu de la orele 8 seara pînă tîrziu după miezul nopţii, din ce în ce mai îndîrjit.
Orchestra de la Cazinou e discretă, fie că face serviciu pe terasă, afară, fie că de frica vîntului concertează înăuntru. Oriunde s-ar afla, căutăm o masă cît mai departe, ca să admirăm în tăcere cum răsare luna ca o felie de pepene roşu din mare, cum păleşte apoi treptat — portocalie, galbenă, albă — şi face pod de argint peste valuri.
Acolo ascultăm freamătul adîncurilor întunecate, vorbim rar şi încet şi ne înghiţim în tihnă friptura.
Aşa procedează cei mai mulţi şi la fel s-a scris întotdeauna despre lună.Totuşi auzim încontinuu şi în fiecare seară, fie vint sau ploaie, cer cu nori şi cer cu lună, două bucăţi şi un vals amestecat. Bucăţile sunt vechi, le uitasem demult: „,Kommmit nach Varasdin“ din opereta „Contesa Mariţa“ de Kalman şi „Dans unguresc“ (de Brahms?), cîntat cu aproximaţie alarmantă. Valsul merge mai bine. Dar aşa cum este, orchestra rămâne discretă.
E ora Rock-and-Rollului! Ce zeu pătimaş primeşte în seara asta ofrande din scălămbăiturile cîtorva zeci de trupuri în convulsie ?...
La restaurantul „Dobrogea“, din contra, orchestra e de o evidenţă brutală. De cum intri şi te aşezi, te ia în primire personalitatea năvalnică a bateristului.
Un mare şi neobosit meşter te pune imediat in imposibilitate de a comunica prin glas cu ceilalţi de la masă şi de a-ți exprima dorinţele către ospătar. Trebuie să faci gesturi şi să scrii pe colţul listei de bucate. Solo — deşi cintă toți pe întrecute!
Din cînd în cînd te sperie un ţipăt lung de clarinet care chiuie pe deasupra vacarmului îndrăcit.
Contrabasul bombăne înfuriat dar nu s-aude. Contribuie şi un cîntăreţ cu microfon. Cântă în diferite limbi neînţelese, acompaniat puternic de tobele toate. La mese, mult tineret.
Fete vesele, arse de soare, în costumații sumare şi bizare, înfulecă frugal şi aşteaptă parcă să se întîmple ceva.
Urmăresc nervoşi acele ceasornicelor prinse în curele late şi catarame la mîini. Exact la miezul nopții, când orologiul vreunui turn îndepărtat (la Constanta nu există turnuri cu orologii) bate ceasul misterelor, luminile pălesc iar mulțimea care stătea la pîndă năvălește la dans pe micul colț liber şi printre mese.
Lipit de scaunul meu, mă inflor, ca asistînd din ascunziş la dezlănţuirea unui mister sălbatic, în jungla adîncă.
E ore Rock-and-Rollului!
Ce zeu pătimaş primeşte în seara asta ofrande din scălămbăiturile cîtorva zeci de trupuri în convulsie ?... Fecioare transpirate şi efebi bronzați dănțuiesc în frămîntări de picioare, bălăngănind din mîini, gîturi moi şi capete, rotind şoldurile în gesturi de ocară, repezindu-se, izbindu-se încrîncenat, fiecare după cum îl poartă instinctul și fantezia, fiindcă niciunul n-a luat lecţii de Rock-and-Roll şi nici n-a văzut cum dansează alţii mai instruiţi.
Să vezi mulțimea cum se înfierbintă, cum tropăieşte sălbatic şi dezlănţuit, s-asculţi orchestra urlînd, să vezi bateristul lovind roată în jur, tobele mari şi mici şi din cînd în cînd în pereţi, să-l compătimeşti pe bietul contrabasist ostenit de atîta ciupit, bătînd tactul cu palmele, să vezi buchetele de tineri de la mesele răspîndite în toată grădina, susținînd ritmul cu mîinile şi picioarele şi icnind gutural, te-apucă groaza şi începe să-ți fie frică de mai rău.
Şi încă Rock and Rollul de la Constanta, oricît ar fi el de năstruşnic, nu e nimic pe lingă cel văzut de mine cu altă ocazie şi un alt oraş, din străinătate.
Femeile sunt molestate, călcate în picioare, azvîrlite, stropşite ca pătlăgelele, învîrtite în tumbe din podea pînă-n tavan de partenerii pe care îi închipui cu cuțitul între dinţi, gata pentru junghierea rituală. Nici nu poate fi vorba de muzică într-o asemenea demonstraţie.
Dacă în locul orchestrei şi bateristului de la restaurantul „Dobrogea“ din Constanţa, trustul alimentar local ar angaja 2—3 motociclete din cele care bîntuie între orele 6-8 dimineaţa, 15-19 după masă şi de la 24 în sus pe strada mea, să facă muzică de dans, — cred că ar face toţi banii,mai ales dacă ar pocni tustrele laolaltă în viteză.
Coafurile cu chica lipită strîns la spate în cocoloş năclăit şi legată „în coadă de cal", cu moț lătăreț peste frunte, împungînd înainte în gol ca un peşte cu fierăstrău, cu coamă răsculată în creştet
Şi înainte de a mă decide s-o iau la sănătoasa din faţa Rock-and-Rollului ajuns la paroxism, vreau să însemn aici citeva cuvinte despre costume, tipuri şi coafuri rockandrolliste de la Constanta, în vara anului 1957.
Pantaloni scurţi şi strîmţi, cu manşeta lată, tip „pécheur", de toate culorile, bluze largi despicate şi fără mîneci, cu nasturi mari cusuţi anapoda, sandale „penitent" şi coafuri, ah, coafurile cu chica lipită strîns la spate în cocoloş năclăit şi legată „în coadă de cal", cu moț lătăreț peste frunte, împungînd înainte în gol ca un peşte cu fierăstrău, cu coamă răsculată în creştet şi, mai ales,coafura „Marc Antoniu".
Bietii împăraţi au ajuns să ţină de tristeţe lui Ovidiu la Constanta, la stradă şi la coafură !... Nici eu n-am ştiut un timp cum arată o coafură Marc Antoniu până n-am văzut mai multe. Se poate face deopotrivă pe capuri de bărbaţi şi de femei.
Se tunde părul scurt, în scări, — „căpreşte" — cum se spune pe la noi, lăsîndu-se înadins nepotrivit pe la ceafă, peste urechi şi peste tîmple. Se amestecă în toate direcţiile cu amîndouă mîinile, trecînd ca printr-o păruială straşnică şi apoi se lasă aşa cum s-a nimerit. Stă foarte bine pe o ţeastă nespălată şi curge în șbilțuri încîlcite peste ceafa şi urechile care n-au văzut de multă vreme şi nu trebuie să vadă apa şi săpunul.
La coafura „Marc Antoniu"sau „Caligula",— o altă neorînduială capilară - se poartă şi un cercel de ață în urechea stîngă la bărbați, iar la femei prinde bine o faţă palidă, macerată, cu buze mucede şi ochii duşi.
Printre rockandrollişti mai bîntuie şi o altă coafură înrudită cu celelalte. Îi spune „infidele" şi place mult femeilor. În grădina „Dobrogea" erau din toate cîte ceva şi multe, multe capete ciufulite pe deasupra. Dealtfel, pe la ora unu numai ține nimeni la coafură; important e că dansează Rock-and-Roll.
Cuprinşi de panică, ne-am strecurat printre profesori cumsecade cu părul alb și cîteva cucoane speriate. Către poartă, mă prinde cineva de mînă.
Mă-ntorc. Un prieten literat și estet mă ia în furculiță .
— Ei, ce zici, maestre, s-a terminat cu Beethoven?
— Vorbești apropo de Rock-and-Rollul de astăseară?
— Da.
— Și de ce-mi spui mie?
— Păi, nu ești secretarul compozitorilor?
— Iartă-mă, amice. Cred că ai greșit. Năzbîtia asta n-are de-a face de loc cu muzica !
— Da, dar Uniunea Compozitorilor ar putea să intervină...
— Nu cred. Mai curînd Sanepidul!”
Dacă ai date sau informaţii care pot deveni o ştire, transmite-le pe adresa [email protected]
Recomandările noastre
