Prin anii ’70, elita criticii literare londoneze obișnuia să se întâlnească, în fiecare vineri, la un birt. Poți, cu ochii minții, să-ți imaginezi și azi titani ca James Fenton, Martin Amis, Christopher Hitchens, Ian McEwan, Salman Rushdie, la o vorbă și-o cafea, despletind satiric pospaiul thatcherist. Se dezbătea viața socială. Se criticau, fără perdea, politicienii vremii. Și, ocazional, jurnaliștii – căci toți, în timpul ocupat proletar, scriau și la gazetă – jucau un joc foarte interesant: căutau titluri de romane care aproape că s-au întâmplat. Unele sunt intraductibile. Altele au sens și în limba română. Cititorului i se oferă felicitări dacă recunoaște subtila ironie: „De veghe în lanul de porumb”. „Pentru cine sună clopotele”. „Micile speranțe”. „Obișnuitul Gatsby”.

De la „Primul sas” la „Un sas la stânga”

Patru decenii mai târziu, păstrând proporția aesopiană din fabula cu iepurele și broasca țestoasă, ne aplecăm cu egală cucernicie asupra producției maculaturiere a actualilor scribi, deocamdată, în libertate. S-au vehiculat, pe când Klaus Iohannis era ales în avalanșă de cetățeni preocupați subit de diaspora, poante spumoase pe Internet. De departe cea mai inspirată pare aceea cu: „Să fie într-un sas bun!”, urmată îndeaproape, când proaspătul uns la cârma țării și-a publicat prima carte, de zemoasa „Sas cu sas”.  Ar mai fi și „Primul sas”. Urmează, probabil, „Ultimul sas”, dar nu înainte de „Un sas la stânga”…

„Ultima noapte de sas. Întâia noapte de război”

Una dintre regulile gastronomiei, care-ar putea să se aplice și în literatură, e că nu-i bine să te îmbuibi, că nu mai simți gustul mâncării. După nici un an de mandat, președintele prezent în exercițiu continuă aventura verbului, și-a proverbului, cu un nou volum. Dacă ar fi vorbit, în acest timp, cât a scris, probabil că prezența sa ar fi umplut un interval orar de prime-time la știri de șase luni. Între două tăceri înțelepte ale lui Klaus Iohannis curentul umoristic a străbătut sfera media în lung și în lat, și iată-ne în poziția de-a folosi exercițiul intelectual al londonezilor de-anțărț. În cheie profund românească. Cum ar fi fost cărțile următoare, dacă s-ar fi scris? „Peripețiile bravului soldat sas”. „Sasul de Curte Veche”. „Ultima noapte de sas, întâia noapte de război”. „Sasul la 30 de ani”. „Inimă de sas”. „Un sas de singurătate”. Și altele…și altele…

Poveștile de alcov și culise, izvoarele istoriei

Lista e oricând perfectibilă. Devreme ce seriozitatea profesorului de la Cotroceni, comparativ cu predecesorul său – un hâtru cu satârul bine plasat la spate, lasă un hău căscat pe care nu-l poți umple cu egal conservatorism. Aproape că suntem obligați să ne bucurăm de oportunitatea, pur literară, de compara regimurile. Unul trecut, celălalt încă în stare încă infantilă. E ca și cum ai pune sare și piper pe-o mâncare fadă, un pic prea arsă sau un pic prea fiartă. Intră în scenă, prin apoziție, mărturiile Adrianei Săftoiu despre anii de mandat, decada remanierii – cu bune, cu rele – a românilor sub catargul Întâiului Căpitan, fost comandat pe nava, cu nume providențial, Biruința. Îți dai seama, pe undeva, că elanul portocaliu al revoluției cu șuviță s-a proptit fix în gard deîndată ce puterea și-a băgat coada între auguștii învingători. Traian Băsescu îi cere și copii Elenei Udrea în scandalul „bilețelului roz”, nu cumva să strănute în presă povestea. Același destoinic protagonist își anunță camarazii, sec, că cine va continua să-i spună „Traian” nu va rămâne alături de el. Puterea corupe și puterea absolută corupe absolut! Dumicații narativi repovestiți în cheie naivă de Adriana Săftoiu nu fac excepție. Doar că nu este corupția despre care se zăngâne, momentan, „România în cătușe”. E un morb mult mai subtil. Este asaltul psihologic asupra individului care-a condus, până mai ieri, o Dacie, și dintr-o dată se trezește într-un bolid cu 300 de cai putere pe puțin. Cam cât ești de tentat să-i dai și tu o talpă, să vezi cât duce? Oare te-or ține mâinile pe volan? Dar, și mai interesant, te-or ține frânele? Și Dacia, la vale, e capabilă de viteză. Cu dealul e mai greu….

Două povești. Haz de necaz

Chiar dacă esențele Băsescu și Iohannis sunt greu, aproape deloc, mixabile, aroma mobilierului din anticamera Cotroceniului nu s-a schimbat, de la cincinal la cincinal. Și – în premieră – privim prin marea gaură a cheii ce se întâmplă în ograda Președinției, nu foarte altfel decât orice alți gazetari, în orice țară democratică, unde libertatea cuvântului nu e doar în expresie, cât și în principiu suveran. Unde instituția nu e în spatele zidului de intransigență, nu e fortificată, ermetică la tresărirea curioasă a vreunui rătăcit pe alei. Despre Traian Băsescu, independent de istorie, vor rămâne multe povești cu haz, rost și aromă mioritică. Un râs contagios, o limbă ascuțită. Klaus Iohannis, deocamdată, e un personaj desprins din Mara lui Slavici, cu momente de Fefeleaga lui Ion Agârbiceanu. Unde noi, „boborul”, suntem sărmanul Bator, mârțoaga oarbă, surdă și muribundă, cu zâmbetul pe buze. Obligați la orice altceva decât o bibliografie selectivă, personaje pretins secundare într-o epopee interminabilă, cu final neașteptat, și greu indexabilă în vreo bibliotecă: romane de aventuri? Jurnal de călătorie? Capă și spadă? Literatură erotică? Proză fantastică? Ghid al Singuraticei Planete…..?

P.S. EXERCIȚIU. Hai să ne imaginăm că Tatiana Niculescu-Bran ar fi rezistat psihic și ar fi rămas la Cotroceni. Ce ne-ar fi fost dat să citim, la un an după ce sasul ar fi părăsit actualul spațiu locativ?

Dr. Gabriel Diaconu este medic specialist psihiatru

Mihnea-Petru Pârvu este reporter