Cum a fost redefinită Uniunea Europeană de cei patru ani de război în Ucraina

uniunea europeana / sursa foto: dreamstime.com

Odată cu agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei, lumea în care fusese construită UE a dispărut. Cei douăzeci și șapte au înțeles târziu că pacea nu mai este „un dat” în Europa și au devenit conștienți de slăbiciunea lor militară și de dependența energetică, scrie Sylvie Kauffmann în Le Monde.

Uniunea Europeană, incapabilă să înțeleagă lumea în care trăiește

Tobele războiului răsunau în Est: aproximativ 150.000 de soldați ruși masați la frontierele Ucrainei, Statele Unite evacuau ambasada de la Kiev, dar Europa nu credea. Ministra germană avea un „mesaj pentru Moscova”: „Nu vrem o provocare la adresa arhitecturii de securitate pe care am construit-o împreună, vrem un dialog serios despre pace”.

Antony Blinken lăuda solidaritatea transatlantică, „cea mai mare forță a noastră”. Primarul Kievului, Vitali Kliciko, pleda pentru urgență: „Ucraina are nevoie de armament”. Doamna Baerbock spunea că are în vedere o listă, care include furnizarea a „peste 5.000 de căști”.

Șase zile mai târziu, această lume europeană s-a prăbușit. Pe 24 februarie, trupele ruse au trecut granița și au invadat Ucraina. Volodimir Zelenski și-a schimbat costumul și cravata - pe care le purtase pentru ultima dată la München - cu haine militare.

Patru ani mai târziu, țara sa este devastată, dar continuă să reziste; „arhitectura de securitate” a fost spulberată, iar solidaritatea transatlantică este o amintire. Europa, confruntată cu cea mai gravă criză de după Al Doilea Război Mondial, nu mai este aceeași.

Indiferent de deznodământul negocierilor conduse de președintele american Donald Trump pentru a încerca să pună capăt conflictului, războiul din Ucraina a redefinit Europa. Atât în fond, cât și în formă. Chiar dacă metamorfoza sa este departe de a fi încheiată.

„Schimbare filosofică masivă”

Întâi de toate, a sosit sfârșitul stării de negare. Pentru Nathalie Tocci, directoarea Institutului de Afaceri Internaționale, un think tank italian, „principala schimbare adusă de război este războiul însuși: pacea nu mai este garantată în Europa”.

Trezirea la realitate este târzie: abia în 2025, observă cercetătoarea, o „masă critică de europeni a înțeles că războiul nu este doar un fenomen „undeva în Ucraina”, ci că este un război în Europa, care a început în Ucraina și s-ar putea să nu se oprească aici”.

Aceeași opinie o are și Hiski Haukkala, care conduce Institutul Finlandez de Afaceri Internaționale: „[Războiul din Ucraina] a pus capăt perioadei de securitate garantată a păcii în Europa. De acum înainte, trebuie să ne organizăm securitatea investind în apărare, cu o voință de fier de a ne apăra singuri, având în vedere evoluțiile din Statele Unite. Este o schimbare politică și filosofică masivă, dar și o povară financiară nouă”.

Uniunea Europeană e slabă militar

Căci, trezindu-se, Europa face o constatare alarmantă: este slabă militar. În 2022, „Rusia și Ucraina trăgeau într-o singură săptămână mai multe obuze decât producea întreaga Europă într-un an”, dezvăluie cercetătorul Léo Péria-Peigné în raportul „Ramsès 2026”. Europa ajută masiv financiar Ucraina, dar stocurile sale de arme și muniții sunt goale.

Când a ajuns la conducerea Comisiei Europene în 2019, Ursula von der Leyen își proclamase dorința de a prezida o „Comisie geopolitică”, însă nici ea, nici Europa nu au vrut să vadă că geopolitica ține și de forță. După cum rezumă Mujtaba Rahman, de la cabinetul Eurasia Group din Londra, conflictul din Ucraina a făcut capitalele europene „să conștientizeze că un mod de guvernare bazat pe soft power nu mai este suficient”.

Efortul de reînarmare, lansat de Polonia și de statele baltice, dar anevoios în alte părți și vizibil mai ales din 2025, grație mecanismelor de finanțare a industriei de apărare puse în aplicare de Bruxelles, este una dintre transformările concrete pe care Ucraina le impune Europei, forțată să-și schimbe viziunea asupra Rusiei.

Războiul din Ucraina și războiul hibrid al Kremlinului cu Uniunea Europeană

Proiect de pace prin excelență, Uniunea Europeană se adaptează unei situații noi, pe care cei mai optimiști o numesc „nici pace, nici război”, dar pe care realiștii o consideră deja o stare de război.

„Rusia este în război cu noi, dar preferăm să pretindem că nu suntem în război cu ea” - spune politologul polonez Monika Sus, făcând referire la războiul hibrid.

Cealaltă transformare concretă este cea energetică. Trebuie să punem capăt dependenței de hidrocarburile rusești, în care mai multe țări europene, în frunte cu Germania, s-au lăsat prinse.

Această ruptură are un cost: prosperitatea economică pe care o permitea abundența gazului rusesc ieftin. Dar ea întărește agenda suveranității Europei, inițiată de criza provocată de Covid-19, care dezvăluise dependența sa de China în domeniul farmaceutic.

Leadershipul lui Friedrich Merz

Astfel, pe parcursul acestor patru ani, UE a devenit mai „geopolitică”. Acum reușește să-și mențină unitatea în privința Rusiei, în pofida câtorva țări refractare, suficient, în orice caz, pentru a reînnoi sancțiunile, a limita dependența energetică, a finanța apărarea și chiar, prin decizia Consiliului European din 18 decembrie, a finanța Ucraina printr-un împrumut comun.

„Sunt pași importanți pe care nu ne imaginam, acum patru ani, că vom fi capabili să-i facem”, apreciază Monika Sus. „O unitate fără precedent privind orientarea politică și strategică a UE”, adaugă un înalt responsabil al Comisiei.

„Niciodată UE nu și-a gândit destinul într-un mod atât de univoc”. De data aceasta, inamicul este numit. Unele state membre - mai ales dintre cele care au aderat la UE după 2004 - desemnaseră de mult timp acest inamic către vechii membri, în zadar.

Agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei le-a dat dreptate și a antrenat o reechilibrare și o egalitate nouă între membri. Chiar dacă teza deplasării centrului de greutate al Uniunii spre Est s-a estompat, țări precum statele baltice, Polonia și România au astăzi mai multă greutate într-o Uniune mai unită. Dar Ungaria lui Viktor Orbán? „Nu este decât o pietricică în pantoful decizional”, relativizează un responsabil de la Bruxelles.

Germania este țara cea mai transformată

Această reechilibrare trece și prin noi dinamici de influență între statele membre. Țările nordice și baltice, foarte coordonate, sunt mai active politic. Polonia aspiră să devină o putere militară, dar, împiedicată de diviziunile sale din politica internă, care o fac să-și exacerbeze revendicările istorice față de Berlin și Kiev, pierde ocazia de a juca un rol motrice în Europa.

Germania este, fără îndoială, țara cea mai transformată: a pierdut Rusia, a renunțat la gazul rusesc, și-a văzut modelul economic prăbușindu-se și se confruntă acum cu abandonul protectorului său american. La patru zile după invazia Ucrainei, cancelarul german Olaf Scholz proclamase judicios Zeitenwende, acest „schimbare de epocă”, pe care a avut mari dificultăți să o pună în practică.

Mai puțin temător, succesorul său, Friedrich Merz, a început prin a elimina frâna constituțională a îndatorării, eliberând un buget monumental pentru infrastructuri și apărare. Germania pacifistă se reînarmează și tocmai a adoptat un nou model de serviciu militar. În plus, Merz a prins gustul leadershipului european.

El afirmă că și-a însușit „ideea franceză a suveranității europene”, joacă cartea franco-germană și promovează formatul „E3” cu Franța și Regatul Unit, pe care Ucraina l-a scos din izolarea Brexitului. Anturajul său se complace însă să-i pună în valoare rolul de coordonator al europenilor în negocierile privind Ucraina - cancelarul vorbește acum despre „grupul de la Berlin” și de contactele sale mai apropiate cu Donald Trump decât ar avea Emmanuel Macron.

„Psihologia slăbiciunii”

Revenirea lui Donald Trump la Casa Albă în 2025 și fascinația sa pentru Vladimir Putin au bulversat, de asemenea, Europa, ai cărei lideri au fost nevoiți să înfrunte ideea unei posibile inversări de alianță și se străduiesc să evite umilințele pe care Washingtonul le impune. Parisul ar fi putut apărea drept vizionar, dar, subliniază doamna Tocci: „Franța a fost mult mai bună în gândire decât în acțiune. Cultura sa strategică, credința sa de lungă durată în autonomia strategică o plasau în prima linie a acestei noi realități. Dar a subperformat în raport cu Germania, în special din cauza constrângerilor bugetare”.

Așadar, o Europă „geostrategică”? Nu încă suficient, într-un moment în care a vorbi despre dispariția Occidentului a devenit un clișeu. Steven Everts, șeful European Union Institute for Security Studies, think tank-ul UE, regretă că Europa, paralizată de teama escaladării în fața lui Trump, nu reușește să scape de „psihologia slăbiciunii” care o afectează.

Pentru domnul Haukkala, europenii sunt „amenințați de o marginalizare totală” dacă nu înțeleg că vechile moduri de funcționare nu mai produc soluțiile necesare. Până acum, incapabilă să-și valorifice puterea economică și comercială, Europa rămâne un actor geopolitic cu frâna de mână trasă.