Ciobanul care a trecut ilegal în 1989 granița cu Ungaria cu o turmă de 1.400 de oi. A declanșat o criză internațională

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Într-o perioadă în care frontiera României socialiste era supravegheată cu o severitate extremă, ciobanul din Mărginimea Sibiului care a reușit o evadare aproape neverosimilă rămâne o legendă a locului.

Ciobanul care a trecut frontiera

În noaptea de 2 spre 3 noiembrie 1989, cu numai câteva săptămâni înainte de prăbușirea regimului Ceaușescu, la frontiera de vest a României s-a petrecut unul dintre cele mai neobișnuite incidente consemnate în ultimii ani ai comunismului.

Nu era vorba despre un grup de fugari ascunși într-un vagon de marfă și nici despre o încercare individuală de trecere clandestină. Ioan Bratu, oier originar din Tilișca, județul Sibiu, a pornit spre Ungaria la pas, conducând o turmă de 1.427 de oi, doi iepe și un mânz. Povestea lui rămâne la fel de interesantă și astăzi.

În Sibiu și în satele Mărginimii circulau, chiar și în anii comunismului, povești despre ciobanii care se întorceau de la târguri cu desagii plini de bani. Ioan Bratu confirmă legenda, dar schițează și o ierarhie a marilor oieri ai vremii: „Cel mai bogat era Dinică. Venea apoi Nicolae Branga. Eu eram așa, mai discret.”

Ioan Bratu, ciobanul care a trecut în Ungaria. sursa: Facebook

Avere considerabilă

Discreția nu însemna însă lipsa averii. La mijlocul anilor ’80, tilișcanul a vândut o turmă de oi CAP-ului din Obreja, județul Caraș-Severin, încasând 1,2 milioane de lei, o sumă uriașă pentru acea perioadă.

Creșterea animalelor nu era singura sa sursă de câștig. Bratu făcea bani și din vânzarea automobilelor de teren ARO, extrem de căutate într-o economie dominată de penurie și liste de așteptare. „Am avut 37 de ARO-uri, toate luate de noi din fabrica de la Câmpulung-Muscel. Mă știam cu șefii, le mai duceam un porc, brânză, carne de miel. Nu-mi cereau bani ca «atenție», doar mâncare.”

În funcție de model, un ARO costa între 107.000 și 110.000 de lei. După câteva luni, mașina putea fi revândută cu un profit considerabil. „După șase-șapte luni îl vindeam cu 170.000-180.000 de lei. Lumea avea bani, dar nu puteai cumpăra decât pe liste de așteptare”, își amintește Bratu. În România acelor ani, banii nu erau suficienți: pentru a obține un bun rar aveai nevoie și de relații, răbdare sau favoruri atent întreținute.

Ceaușescu în ARO. Sursa foto: Youtube

Teama de confiscare

În 1986, Ioan Bratu avea o casă nouă în Pecica, județul Arad, și o turmă de aproximativ 1.200 de oi. Prosperitatea venea însă la pachet cu o teamă veche, transmisă în familie încă din anii colectivizării. „Deja se vorbea tot mai mult despre o nouă naționalizare. Unchii mei au rămas fără 3.600 de oi în 1958, așa că știam că nu este de glumă. Începusem să mă gândesc să fug din țară.”

Amintirea confiscărilor din 1958 transforma zvonurile într-o amenințare cât se poate de concretă. Pentru Bratu, plecarea din România începea să pară singura cale prin care își putea salva nu doar libertatea, ci și turma, averea strânsă în zeci de ani de muncă.

Pe unde s-a hotărât să treacă

Punctul de plecare a fost gospodăria pe care o deținea în Pecica, județul Arad. Aici au fost adunate și pregătite animalele înaintea deplasării spre frontieră. Pentru trecerea propriu-zisă, oierul a ales sectorul dintre Peregu Mare și Nădlac, într-o zonă de câmpie deschisă, supravegheată de trupele române de grăniceri.

Data avea și o semnificație personală: la 3 noiembrie 1989, Ioan Bratu împlinea 43 de ani.

O turmă peste frontieră

În condiții obișnuite, o trecere clandestină presupunea viteză, discreție și reducerea la minimum a oricărui zgomot. Bratu avea însă exact contrariul: o masă compactă de animale, greu de controlat și imposibil de ascuns.

Turma a fost condusă la pas, pe terenul întărit de frig, spre spațiile dintre punctele de observație ale grănicerilor. Înaintarea trebuia menținută constant, fără ca animalele să se împrăștie și fără ca zgomotul produs de miile de copite să atragă atenția patrulelor.

În pofida mărimii convoiului, oierul și animalele au ajuns pe teritoriul ungar fără să fie opriți și fără o intervenție directă din partea grănicerilor români. Este posibil ca însăși natura deplasării să fi produs confuzie: dispozitivul de pază fusese conceput pentru interceptarea unor fugari izolați, nu pentru oprirea unei turme de asemenea proporții.

În primele ore ale dimineții de 3 noiembrie, convoiul a fost descoperit de o patrulă maghiară. Ioan Bratu s-a predat autorităților ungare împreună cu întregul efectiv de animale. În locul unui fugar epuizat, grănicerii s-au trezit în fața unei probleme logistice și juridice fără precedent: 1.400 de oi, două iepe și un mânz trecuseră ilegal frontiera de stat.

Carantina de la Mezőhegyes

Incidentul a depășit rapid nivelul autorităților locale. Trecerea a provocat tensiuni între instituțiile românești și cele ungare, într-un moment în care relațiile dintre București și Budapesta erau deja deteriorate.

Din motive sanitar-veterinare, turma a fost izolată la Mezőhegyes, în apropierea frontierei. Carantina trebuia să prevină eventualele riscuri epidemiologice, dar și să ofere autorităților timpul necesar pentru clarificarea statutului juridic al animalelor.

Aici s-a produs un episod neobișnuit. La două zile după intrarea în carantină, cele două iepe adulte, Dorina și Pușa, au ieșit din țarc și s-au întors în România. Potrivit relatărilor păstrate despre incident, animalele au traversat din nou frontiera, înotând.

Scandal internațional

Evenimentul a generat rapoarte detaliate între autoritățile de frontieră și serviciile de informații din ambele state. Episodul cailor care s-au întors singuri peste fâșie a inspirat poezia “Răzbunarea cailor”, publicată ulterior de Adrian Păunescu în volumul Poezii Cenzurate: „Și e scandal internațional / Și ești citat în marile ziare, / Că tu, cioban la buze cu-n caval, / Ai umilit copoii la hotare.”

În ceea ce privește turma, autoritățile și fermele de stat ungare i-ar fi propus lui Bratu valorificarea animalelor la Szeged. Oierul a refuzat însă lichidarea șeptelului. A rămas alături de oi, așteptând o schimbare care, în acel moment, părea încă îndepărtată.

Întoarcerea

La mai puțin de două luni de la trecerea frontierei, regimul Ceaușescu s-a prăbușit. Noua situație politică a permis rezolvarea cazului fără predarea fugarului către autoritățile vechiului regim.

În primăvara anului 1990, Ioan Bratu s-a întors legal în România împreună cu turma sa. Evadarea se încheia astfel nu printr-un exil definitiv, ci prin repatrierea omului și a averii pe care încercase să o salveze.