Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
Uneori am impresia că trăim într-o lume scrisă de Milorad Pavic, dar tradusă prost, cu greșeli de gramatică și pagini lipsă. Alteori, pare clar că noi am distrus această lume, bucățică cu bucățică, până când misterul s-a făcut utilitar, iar iluzia comodă.
Lumea lui Pavic era o carte care se răsfoia singură, o oglindă care visa, un univers care îți cerea participarea. A noastră e o listă de sarcini și un ecran care se aprinde la atingere. Am înlocuit vraja cu semnalul 5G , visul cu notificarea, iar timpul cu un calendar care se actualizează automat.
Pavic imagina realități care se suprapuneau – una trăită, una citită, una amintită. Noi trăim o singură realitate, dar ne prefacem că sunt mai multe, doar pentru că o putem filma din unghiuri diferite.
Fiecare om are acum câteva versiuni ale lui însuși: profilul, umbra, oglinda și tăcerea. Niciuna nu e completă. Niciuna nu e vie.
În lumea lui Pavic, o femeie putea deveni o carte, un sărut putea modifica un capitol, iar un vis avea greutatea unei profeții.
La noi, o femeie devine un status, un vis devine o postare, iar profeția e doar un titlu care dispare în flux.
Totul e reversibil, consumabil, deconectabil. Am pierdut densitatea evenimentelor, greutatea tăcerii, gravitatea gestului. Trăim, cum spunea cineva, „într-o realitate în care totul e adevărat, dar nimic nu mai contează”.
O lume care produce mii de povești pe secundă, dar nici una care să ne schimbe.
Am impresia că noi, românii, nu ieșim niciodată cu adevărat din istorie. Doar îi schimbăm decorul. Cândva, la București și la Iași, soseau trăsurile fanarioților. Astăzi aterizează avioanele delegațiilor europene. Atunci se vorbea grecește în cancelarii, astăzi se vorbește englezește, iar din când în când și nemțește. Diferența este evidentă. Asemănarea, însă, începe să mă neliniștească.
Istoricii au rămas cu imaginea domnilor fanarioți, dar adevărata lor putere nu stătea în ei. Erau prea puțini pentru o țară întreagă.
Puterea lor se sprijinea pe românii dispuși să-i servească, să le anticipeze dorințele și să-i convingă pe ceilalți că aceasta este singura cale posibilă. Niciun stăpân nu rezistă fără o categorie de oameni care găsesc avantaje în propria supunere.
Mă uit la ultimul an și are senzația că acest mecanism funcționează din nou. Nu Bruxelles-ul mă surprinde. Ar fi absurd să cer Uniunii Europene să urmărească interesele României înaintea propriilor interese. Nici Germania nu poate fi condamnată pentru că își apără economia și influența. Așa fac toate statele serioase. Întrebarea mea este alta: de ce găsim atât de ușor oameni care transformă orice dorință venită din afară într-o obligație morală și materială pentru cei dinăuntru?
Există un tip de politician pe care istoria românească îl produce cu o regularitate uimitoare. Nu este nici genial, nici curajos. Are însă un instinct impecabil pentru putere. Simte întotdeauna încotro bate vântul și își schimbă convingerile cu aceeași naturalețe cu care își schimbă cravata. Îl vezi astăzi explicând că nu există alternativă. Mâine, dacă se schimbă centrul de gravitație al lumii, va demonstra, cu aceeași pasiune, exact contrariul. Nu ideile îl conduc, ci direcția în care privește stăpânul.
Acum se vorbește despre o platformă conservatoare în interiorul PNL.
Mi-aș dori să fie începutul unei recuperări a demnității politice. Dar am învățat să nu mai confund declarațiile cu faptele. Conservatorismul nu începe cu etichete și nici cu conferințe de presă. Începe în clipa în care cineva este dispus să spună „nu”, chiar cu prețul funcției, al influenței sau al carierei.
Alin Tișe și Rareș Bogdan, împreună cu ceilalți care încearcă să salveze PNL de la aneantizarea prin userizare, merită sprijiniți. Merită urmați. Dar nu mi ascund teama că în timp vor rămâne singuri, în lupta lor. Dar e de salutat inițiativa de redescoperire a demnității, într-o țară de slugi. Până când vom vedea care va fi evoluția, platforma lor riscă să fie doar mobilier nou într-o casă veche.
Poate că asta este, de fapt, moștenirea fanariotă care nu ne părăsește. Nu dependența de un imperiu sau de altul, ci disponibilitatea de a pupa în fund orice putere, de a-i împrumuta limbajul, reflexele și certitudinile. Schimbăm portretul de pe perete și ne imaginăm că am schimbat și încăperea.
Nu mă tem de Europa și nici de Germania.
Mi-e teamă de omul care nu mai poate spune „interesul României” fără să privească, instinctiv, peste umăr, ca să vadă dacă are voie. Acela este adevăratul fanariot al vremurilor noastre. Cele două ipostaze ale sceleratului fanariot sunt extrem de vizibile și reale; Traian Băsescu și Ilie Bolojan. Nu pentru că ascultă de cineva, ci pentru că au uitat că există momente în care un popor trebuie să se reprezinte pe sine.
Sceleratul fanariot de azi - Bolojan -, este cel care îi obligă pe oameni să creadă că vînzarea propriei țări este înțelepciune, obediența este diplomație, iar demnitatea este un moft romantic. Din clipa aceea, nu mai este nevoie de lanțuri. Sunt suficiente funcțiile, aplauzele și promisiunea unei invitații la masa celor puternici…
Ce minunat era Milorad Pavic, cel care ne cerea să participăm la mit; algoritmul neo-fanariot și neomarxist ne cere doar să derulăm. E o diferență între a visa o realitate și a fi absorbit de o ficțiune fără conținut.
Când se lasă seara am sentimentul că realitatea de azi e un vis neterminat al unei alte civilizații.
Poate că suntem doar personajele secundare din cartea cuiva care n-a mai apucat s-o termine. Lumea pare suspendată, fără deznodământ, fără direcție, fără revelație. Recitesc ”Dicționarul khazar”, și am senzația că fiecare cuvânt respiră, că limbajul e viu și că adevărul se ascunde între sensuri, nu în definiții.
Dar acum, ceeace trăim este pregnant: cuvintele nu mai respiră. Sunt scurte, utile, interschimbabile. Nu mai sunt simboluri, sunt comenzi. Scriem nu pentru a înțelege, ci pentru a fi procesați. Omul neomarxist nu mai visează, ci simulează visul.
Eu, însumi deschid o carte doar ca să mă reconectez la o lume care nu mai există. Mi se pare că, dacă ating hârtia, ating un vechi mecanism de sens, un alfabet care încă mai șoptește ceva. Dar literele tac. Și tăcerea e singurul loc unde cele două lumi se mai întâlnesc: cea a misterului pierdut și cea a preciziei inutile.
Viața între toate aceste trădări și lașități e o oboseală continuă.
Te minți că totul e viu, dar simți că nimic nu mai are rost. Undeva între aceste extreme, omul de azi – cititorul care nu mai citește, credinciosul care nu mai crede, iubitul care nu mai iubește – încearcă să-și justifice prezența.
Am ajuns să trăim între două iluzii: cea a sensului total și cea a sensului pierdut. Ne-am învățat să jonglăm cu ele ca niște copii bătrâni care nu vor să adoarmă, de teamă să nu se stingă ecranul telefonului…
Și totuși, din când în când, apare un moment ”pavician”, o ruptură în textul lumii: un miros, o privire, o melodie veche care sparge ordinea digitală. Atunci, pentru câteva clipe, timpul se înclină, materia devine respirabilă, iar memoria capătă carne. E clipa în care simți că ai trecut, fără să vrei, de partea cealaltă a oglinzii.
După care totul revine: notificările, vorbele, rutina, gestul mic al celui care se reîntoarce în realitatea convenabilă. Dar ceva rămâne zgâriat pe dinăuntru — o amintire a sensului, o melancolie a cuvintelor care cândva aveau trup. Nu noi trăim între lumi, ci ele trăiesc prin noi, ne visază în timp ce le destrămăm…
Nu urăsc lumea de azi, ci doar o plâng. Pentru că în locul în care trebuia să fie misterul, a rămas doar reflexul unei lumini reci, care ne promite totul și nu ne mai dă nimic.
Recomandările noastre
