“Cazul Mario” - tragediile fac legile. Criminalul e liber, dar „internat” de ochii lumii. Cronica unei improvizații

Cătălin Țone/ sursa: EVZ

Într-o Românie în care tragediile fac legile, crima din Cenei, Timiș, nu este un accident izolat, ci încă o confirmare a eșecului legislativ și instituțional în fața consumului de droguri și a violenței în rândul minorilor.

Nu vorbim despre un caz excepțional, ci despre un mecanism care se repetă: faptă gravă, emoție publică, reacții întârziate, soluții improvizate și apoi modificări legislative cu multă aromă de populism și proiecții electorale.

Avem dovezi în acest sens: Legea „Anastasia” și Legea „2 Mai”. Dă bine rău la public. Este ca și cum „puternicului” stat nu-i scapă nimic, doar niște morți prin accidente și de topor.

În centrul acestui tablou rămâne un adevăr inconfortabil: minorul de 13 ani implicat în „cazul Mario” este încă în libertate, nu pentru că statul sau reprezentanții lui ar fi ales deliberat această variantă, ci pentru că nu are cadrul legal și instituțional necesar să aleagă altceva.

După crimă, autoritățile au încercat să construiască rapid aparența unei intervenții ferme. S-au încordat instituțiile competente: declarații, fermitate, dar nu aveau pe ce. E ca la culturism (cu tot respectul pentru sportul ăsta!), te arăți frumos, dar nu faci nimic.

Presupusului criminal nu aveau ce să-i facă, pentru că legea nu prevede responsabilitatea penală până la 14 ani, nici alte soluții, adică un vid legislativ. Telenovela tragică a continuat: fugă, jocul de-a pititelea în pod, revolte cu pumnul ridicat și declarații palpitante, plus live-uri de gură-căscată. Dar esența e una singură: nimeni nu are ce să-i facă minorului de 13 ani, legal vorbind.

Soluția „minunată” a venit printr-o improvizație, gen sârmă românească.

S-a apelat la varianta decăderii din drepturi a părinților și la introducerea minorului într-un centru DGASPC, sub pretextul refuzului părinților de a-i trata dependența de droguri, pe care nu o contestă nimeni, dar nici nu o poate certifica. Doar că această soluție nu este una reală, ci o improvizație juridică. Legea protecției copilului nu a fost gândită pentru tratamentul adicției, ci pentru protecția față de abuz sau neglijență, dar nu în sensul crimei.

Toate centrele aparținând DGASPC nu sunt spitale sau centre de dezintoxicare, iar internarea nu este una cu caracter obligatoriu din punct de vedere medical sau sancționator, cu atât mai puțin penal. În fapt, minorul poate părăsi oricând centrul, pentru că nu există un temei legal care să transforme această măsură într-una restrictivă sau într-un tratament nevoluntar.

Statul român a ales, din nou, să mascheze lipsa de legislație printr-o soluție administrativă de avarie, menită să liniștească opinia publică mai degrabă, decât să rezolve problema. Este o practică deja consacrată: improvizăm după tragedie și sperăm că următoarea nu va veni prea curând, până expiră mandatele manageriale sau, mai ales, parlamentare.

Cazul crimei din Cenei nu este singular. România are deja antecedente dureroase. Un exemplu care a cutremurat opinia publică este cazul lui Ghiocel, un minor de 17 ani, dependent de droguri, care și-a ucis bunica de 86 de ani, deși se afla sub supravegherea și în grija DGASPC, sector 2, instituție care, anterior, s-a zbătut degeaba să-l vindece.

Acea crimă a demonstrat limpede că instituționalizarea, în lipsa unui tratament real al dependenței, nu doar că nu protejează, ci poate crea o falsă senzație de siguranță. Sistemul bifează o măsură, dar ratează esențialul. Problema este agravată de infrastructura aproape inexistentă pentru tratarea dependenței la minori.

România are un singur centru specializat în sistem post-cură, la Voila, în Prahova. Unul singur, cu 24 de paturi, pentru o țară întreagă, într-un context în care consumul de substanțe în rândul adolescenților nu mai este o excepție, ci un fenomen în creștere, la nivelul de supradoze și preluări cu ambulanța din școli.

În trecutul apropiat, Parlamentul a încercat să răspundă acestui vid prin adoptarea Legii nr. 234/2024, intrată în vigoare în 2024, care prevede înființarea a opt centre regionale de tratament pentru dependența de droguri, câte unul în fiecare regiune de dezvoltare a țării. Legea stabilește explicit obligația statului de a crea structuri pentru prevenție, dezintoxicare, tratament și reintegrare socială (completare art. 22 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri). Doar că, la fel ca multe alte acte normative adoptate sub presiunea tragediilor, această lege a rămas, până acum, neaplicată. Dar a fost elaborată în an electoral, ce să vezi?!

Centrele nu există, procedurile nu au fost demarate, iar dependenții, inclusiv minorii, continuă să fie plimbați între poliție, DGASPC și spitale nepregătite.

Între timp, Politia și DIICOT-ul fac ceea ce pot: anchetează, percheziționează rețele de dealeri, reține suspecți. Dar poliția nu poate trata dependențe și nici nu poate suplini lipsa unei legislații clare. Un element comun în multe dintre crimele recente este faptul că autorii erau consumatori. Nu ca scuză, ci ca simptom al unui sistem care reacționează doar după ce dezastrul s-a produs.

În „cazul Mario”, poliția și procuratura antidrog chiar s-au străduit și au „călcat” dealerii criminalilor pe două paliere superioare, se pare. Dar, în Cenei și în mediul rural din Timiș, cel puțin, rămâne întrebarea incomodă dacă a existat vreodată o prevenție reală: programe antidrog consistente, campanii antibullying funcționale, intervenții timpurii în școli. De cele mai multe ori, prevenția în România se rezumă la afișe, broșuri și ore formale, fără impact real asupra copiilor aflați deja pe marginea prăpastiei.

În alte state europene, legislația permite măsuri clare de tratament obligatoriu pentru minori dependenți, centre specializate cu regim controlat și intervenții coordonate între justiție, sănătate și asistență socială. România, în schimb, rămâne blocată într-un model în care tragediile fac legile, dar legile nu schimbă realitatea.

Crima din Cenei este încă o dovadă că statul român nu duce lipsă de instituții sau de bune intenții, ci de legi aplicabile și infrastructură reală.

Până când acestea nu vor exista, vom continua să asistăm la același ritual cinic: o crimă, o promisiune, o improvizație și, inevitabil, următoarea tragedie gata să apară.

Va urma…