Este vorba de Biserica Sfântul Mormânt, care are în interior principalele locuri în care a pătimit Iisus Hristos pentru ierttarea păcatelor noastre.

Cele două locuri sfinte – Golgota şi Sfântul Mormânt – au fost venerate de la bun început de comunitatea creştină de la Ierusalim.

În Ierusalimul timpurilor lui Iisus, Golgota, ca loc de pedeapsă prin răstignire, dar şi Mormântul lui Iisus, se aflau dincolo de zidurile oraşului. Localizarea Golgotei şi a Sfântului Mormânt se numără printre cele mai sigure din Ţara Sfântă. Arheologia contemporană confirmă pe deplin vechea tradiţie locală a comunităţii creştine de la Ierusalim cu privire la aceste două obiective.

Conform mărturiilor biblice, după condamnarea la moarte, Iisus a fost condus „la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota” (Ioan 19, 17; Mate 27, 33), în afara Ierusalimului, dar în apropierea zidurilor cetăţii, nu departe de una din porţile cele mai frecventate (Ioan 19, 20; Evrei 13, 12).

În urma revoltei evreilor împotriva romanilor din anul 70 d.Hr., Ierusalimul a fost complet distrus, iar oraşul nou – Aelia Capitolina –, construit de Adrian pe ruinele Ierusalimului, era identic cu cel vechi. Pe locul Golgotei şi al Sfântului Mormânt au fost ridicate temple romane.

Cum a apărut Biserica Sfântului Mormânt

Odată cu emiterea edictului de la Mediolan de către Constantin cel Mare, Sfânta Elena, mama împăratului, a distrus templele păgâne romane şi a construit Biserica Sfântului Mormânt (325-335). Biserica era alcătuită din trei mari construcţii: Bazilica Patimilor Domnului, cu Paraclisul Aflării Sfintei Cruci, Rotonda – construcţie circulară în care se afla Sfântul Mormânt, şi curtea neacoperită, cu patru coloane, ce cuprindea colina Golgotei.

Următoarele trei veacuri ale cârmuirii bizantine în Palestina (335-630) au constituit perioada de aur în istoria acestei Biserici. Începând cu secolul al VII-lea, Palestina a trecut în mâinile perşilor (614-628), iar mai târziu ale arabilor (630-1099). Biserica a fost serios deteriorată, chiar dacă nu distrusă din temelii. În anul 626, patriarhul Modest a refăcut biserica.

Biserica distrusă de arabi

În anul 1009, arabii conduşi de califul Hakim au distrus aproape complet Biserica Sfântului Mormânt. Abia în anul 1042, cu ajutorul şi sprijinul material al împăratului Constantin Monomahul, Biserica a fost reconstruită din temelii. Rotonda, s-a păstrat aproape intactă, dar celelalte locuri de pelerinaj s-au transformat în mici paraclise izolate, fără vreo legătură interioară între ele.

Ideea unirii capelelor separate într-un edificiu unic aparţine cruciaţilor, care cuceresc Ierusalimul în anul 1099.

În anul 1187, când Saladin ocupă Ierusalimul, Biserica Sfântului Mormânt este confiscată şi închisă, devenind proprietatea musulmanilor. În anul 1246, două familii au primit dreptul de a deţine cheile bazilicii – tradiţie rămasă până astăzi.

Ura, rivalitatea, fanatismul şi desele ciocniri sângeroase dintre comunităţile creştine au fost folosite de mameluci şi mai târziu de otomani, care au transformat locurile de pelerinaj într-un negoţ profitabil, vânzându-le celor care ofereau preţul cel mai mare. Această situaţie s-a continuat până la mijlocul secolului al XIX-lea inclusiv, şi abia după intervenţia Organizaţiei statelor europene în anul 1857, comunităţile creştine rivale au ajuns la o înţelegere semnând Tratatul cu privire la regimul locurilor de pelerinaj cunoscut, de asemenea, şi ca status quo.

La începutul secolului al XX-lea şi mai cu seamă după cutremurul din 1927, starea bisericii s-a înrăutăţit considerabil şi a necesitat o intervenţie neîntârziată pentru salvarea de la distrugerea definitivă. Abia în anul 1958, cele trei Biserici principale: cea ortodoxă, cea catolică şi cea armeană au ajuns la o înţelegere unanimă cu privire la lucrările de conservare a monumentului, lucrări ce se continuă şi în ziua de azi.