Balkan Sobranie și eternitatea prostiei

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Nu pot să nu-mi aduc aminte de soarele blând de toamnă, pe terasa librăriei Cărturești de pe Calea Victoriei, unde cafeaua era proastă, fără ca asta să aibă cea mai mică importanță, fiindcă ieșeam dintre cărți împreună cu Alexandru Vlad și cu Alecu Paleologu și ne așezam pentru câte o pipă în micul nostru refugiu din centrul Capitalei, într-un București care, privit acum, îmi pare aproape mai îndepărtat decât unele orașe în care n-am fost niciodată.

Fumul englezesc, inconfundabil, de Balkan Sobranie ajungea până la ultimele mese, iar oamenii întorceau capul, nedumeriți, încercând să înțeleagă ce fel de miros respirau, fiindcă nu semăna cu nimic din ceea ce se fuma în mod obișnuit și avea ceva grav și totodată aristocratic, o aromă întunecată, aproape orientală, care părea să vină dintr-o altă lume, dintr-o epocă în care până și viciile mai păstrau o anumită eleganță, iar lucrurile nu trebuiau să strige pentru a fi recunoscute.

E absolut firesc că minunatul tutun nu se mai fabrică, fiindcă, într-un fel aproape reconfortant prin absurditatea lui, lucrurile bune au prostul obicei de a dispărea, în vreme ce acelea mediocre manifestă o extraordinară vitalitate, supraviețuiesc regimurilor, gusturilor, generațiilor și uneori chiar bunului-simț, de parcă vulgaritatea și mediocritatea ar dispune de un instinct biologic de conservare pe care rafinamentul nu l-a primit niciodată.

Multă vreme am căutat Balkan Sobranie prin Austria și nu m-am dat în lături nici de la a cumpăra ultimele rămășițe, uscate prin depozitele unor tutungerii în care mai zăceau uitate câteva pachete, pe care le găseam ca pe niște relicve ale unei civilizații dispărute, obiecte fără mare valoare pentru oricine altcineva, dar care purtau pentru mine mirosul unei lumi, al unor conversații și al unor oameni pe care aveam să-i pierd înainte să înțeleg cât de puține lucruri îi pot înlocui. Strecuram cu grijă câteva coji de măr în cutia de tutun uscat ca iasca și uneori reușeam să-i redau explozia de mirosuri fine și textura moale, de catifea englezească. O minune!

Avertisment DNSC despre fraudele online de Black Friday

Toate greșelile pe care le faci când fierbi cartofi

Stăteam la masă în curticica de pe Victoriei și, tocmai fiindcă fumul acela avea ceva atât de străin de Bucureștiul obișnuit, atât de englezesc și în același timp atât de balcanic, de oriental, de imposibil de așezat pe o hartă precisă, mi se întâmpla să-mi imaginez că, dintr-un moment în altul, chiar acolo, aveau să apară Max Frisch și Friedrich Dürrenmatt, cu pipele în vânt, unul puțin șifonat, celălalt masiv și întunecat, doi elvețieni coborâți dintr-o Europă care încă mai credea că ideile pot fi discutate ore întregi la o masă, cu tutun, cafea, coniac și ironie, înainte de a deveni catastrofe.

Frisch ar fi coborît din Volkswagen-ul lui prăfuit, cu sacoul mototolit, cu acea expresie de om care pare să fi dormit prost într-o identitate care nu-i mai vine bine, să-și potrivească pipa și să privească o clipă spre noi, ca și cum s-ar fi întrebat dacă ajunsese într-adevăr la București sau doar într-una dintre acele variante ale propriei biografii în care realitatea este mereu suspectă, după care ar fi spus, aproape absent, continuând parcă o conversație începută cu decenii înainte:

”— Eu nu sunt Stiller”.

Ar fi lăsat o clipă de tăcere, suficient cât să ne facă să credem că propoziția se terminase, apoi ar fi adăugat, cu un zâmbet abia schițat: ”— Sunt, mai degrabă, Gantenbein”.

Și nimic nu i s-ar fi potrivit mai bine decât această mică dezertare din propria identitate, pentru că un om care a scris despre Stiller și Gantenbein nu putea fi obligat, nici măcar pentru comoditatea posterității, să rămână definitiv același, după cum nici pipa lui n-ar fi trebuit poate fixată cu încăpățânare într-o singură marcă de tutun.

În privința tutunului lui Frisch, legenda și arhiva nu se înțeleg pe deplin, ceea ce mi se pare, într-un fel, foarte potrivit pentru el. Numele lui este asociat cu Dunhill Early Morning Pipe, dar circulă și povestea că ar fi fumat Balkan Sobranie. Mărturisesc că prefer această incertitudine unei certitudini pedante, pentru că îi stă bine unui scriitor preocupat întreaga viață de identitate să nu poată fi identificat definitiv nici măcar după tutunul din pipă.

Balkan Sobranie Original Smoking Mixture, celebrul amestec din cutia albă, nu era un simplu tutun de pipă, ci una dintre acele formule care devin mitologice tocmai după ce dispar, fiindcă oamenii încep să-și amintească nu doar gustul, ci încăperile în care l-au fumat, oamenii cu care au stat la masă, hainele în care s-a prins mirosul lui, serile care nu se mai întorc și orașele care, deși există încă, nu mai seamănă cu ele însele.

Casa Sobranie era londoneză, crescută din vechea afacere a lui Albert Weinberg și continuată apoi de familia Redstone, iar englezii, care au avut întotdeauna geniul de a transforma lucrurile aparent neînsemnate în instituții, reușiseră să facă din acest amestec nu doar un tutun, ci o mică formă de civilizație, un ritual prin care deschiderea unei cutii, umplerea unei pipe și aprinderea ei puteau dura suficient cât să oblige timpul să încetinească.

În amestec intrau  tutunul de Virginia, care îi dădea corpul, dulceața discretă și acea bază caldă fără de care cel recoltat din Latakia ar fi devenit prea sever. Latakia însăși, cea întunecată, afumată, rășinoasă, cu miros de lemn ars, piele, fum vechi și ceva aproape ecleziastic. Și peste toate tutunurile acestea orientale și macedonene, ieșea în evidență magnificul Yenidje ajuns să fie rostit de fumătorii vechi aproape ca numele unui vin dispărut sau al unui oraș pierdut.

Yenidje avea parfumul acela fin, uscat, floral și condimentat, greu de descris fără să cazi în vocabularul ușor ridicol al degustătorilor, dar suficient de particular încât cei care l-au cunoscut să susțină că tocmai dispariția lui a făcut imposibilă reproducerea adevăratului Balkan Sobranie. Latakia aducea întunericul, Virginia îi dădea trupul, iar Orientalele aduceau neliniștea și lumina. Acesta era secretul unui amestec în care nimic nu trebuia să domine cu adevărat, pentru că frumusețea lui venea tocmai din faptul că lucrurile foarte diferite se puteau întâlni fără să se anuleze.

Mai târziu, după ce Sobranie avea să ajungă la Gallaher, rețeta se va schimba, cum se schimbă aproape tot ceea ce supraviețuiește prea mult propriei epoci, iar într-una dintre formulele târzii se vorbește chiar de cincizeci la sută Virginia, patruzeci la sută Latakia și zece la sută Oriental, fără ca această proporție să poată fi transformată cinstit în rețeta eternă a marelui Balkan Sobranie din anii săi legendari, fiindcă recoltele se schimbau, tutunurile orientale nu erau niciodată identice, iar adevăratul blender nu executa o ecuație, ci încerca să refacă, din materii vii și variabile, aceeași memorie aromatică.

Asta însemna, probabil, să faci tutun într-o vreme în care nici măcar industria nu reușise încă să elimine complet meșteșugul.

Și mai era ceva în numele însuși, în acel „Balkan” atașat unei case londoneze, ceva care făcea ca tutunul să fie în același timp englezesc și levantin, occidental și oriental, disciplinat și extravagant, o geografie întreagă strânsă într-o cutie albă, de parcă Europa de atunci s-ar fi putut rezuma pentru câteva minute la Virginia, Latakia și Yenidje, la Londra și Macedonia, la mirosul de fum și la încetineala unui om care își curăță pipa înainte să răspundă la o întrebare.

Dürrenmatt ar fi apărut, desigur, puțin mai târziu, nu neapărat coborând dintr-o mașină, fiindcă mi-l imaginez incapabil să intre într-o asemenea scenă bucureșteană în mod banal, ci aproape materializându-se direct lângă masa noastră, așa cum apar uneori oamenii pe care i-ai citit atât de mult încât încetezi să-i mai consideri exclusiv reali sau exclusiv morți, cu figura aceea grea, făcută parcă pentru caricatură și Judecata de Apoi în același timp, cu pipa în mână și cu parfumul de Balkan Sobranie mult mai firesc așezat în poveste.

Fumatul pipei la Dürrenmatt nu pare un accesoriu, ci aproape o extensie a gândirii lui, un mecanism prin care ideea trebuie să se încălzească, să se umple de fum, să se întunece și abia după aceea să fie rostită, iar dacă Frisch părea omul care se îndoiește că este cine spune lumea că este, Dürrenmatt părea omul care știe că lumea este exact atât de absurdă pe cât ne temem și puțin mai absurdă decât putem demonstra.

S-ar fi uitat la Frisch, apoi la Paleologu, apoi la Sandu Vlad și, în cele din urmă, la mine, poate puțin mirat că ne găsea tocmai acolo, pe Calea Victoriei, fumând un tutun care purta în el Londra, Balcanii, Orientul și nostalgia unei Europe pe care nici unul dintre noi nu o trăise cu adevărat întreagă, iar după ce și-ar fi aprins pipa și ar fi lăsat primele rotocoale de fum să urce printre noi ar fi spus, cu acea ironie grea pe care mi-o imaginez la el:

”— Atenție la fizicieni…”

Nu ca pe o glumă și nici ca pe un citat, ci ca pe un avertisment perfect inutil, și tocmai de aceea memorabil, fiindcă la Dürrenmatt avertismentele vin întotdeauna puțin prea târziu, după ce mecanismul a început deja să funcționeze și personajele au intrat în el convinse că încă mai pot ieși.

Frisch ar fi tras din pipă, indiferent dacă în ea se afla Early Morning Pipe sau Balkan Sobranie, și atunci s-ar fi răspândit peste terasa Cărtureștiului acel miros straniu de Latakia, Virginia și Oriental, amestecându-se cu cafeaua proastă, cu lemnul, cu praful cărților și cu aerul Căii Victoriei, iar Bucureștiul s-ar fi mutat pentru câteva minute la Zürich, la Neuchâtel, la Londra și undeva prin vechea Macedonie, în locurile din care veneau cândva frunzele mici și parfumate de Yenidje.

Paleologu probabil că n-ar fi fost deloc impresionat de apariție, fiindcă există oameni pentru care întâlnirea cu doi mari scriitori morți pare mai puțin neverosimilă decât multe dintre lucrurile perfect reale pe care le produce viața publică, iar Sandu Vlad ar fi zâmbit pe jumătate și ar fi găsit, fără îndoială, o cale de a muta conversația spre Grecia, spre măsline gratis, spre vreo cârciumă uitată sau spre unul dintre acele lucruri esențiale despre care se vorbește numai atunci când nimeni nu încearcă să fie solemn.

Poate că Frisch ar fi spus, după o vreme, că omul își construiește o imagine despre sine și apoi își petrece viața încercând să evadeze din ea, iar Dürrenmatt ar fi răspuns că problema nu este evadarea, ci faptul că la capătul ei te așteaptă deja o altă imagine, construită de ceilalți, de împrejurări sau de propriul orgoliu, iar Paleologu ar fi întors cele două fraze pe toate fețele până când identitatea, vanitatea, literatura și prostia ar fi început să semene între ele mai mult decât ne-ar fi plăcut.

Și eu aș fi rămas acolo perfect mulțumit că nu sunt Stiller și nici nu vreau să fiu, poate ceva mai aproape de Gantenbein, nu pentru orbirea lui, ci pentru tentația de a schimba ochelarii, povestea și identitatea doar pentru a vedea dacă lumea se schimbă odată cu ele, în vreme ce Dürrenmatt, cu Balkan Sobranie în pipă, ar fi privit întreaga scenă ca pe începutul unei comedii al cărei final îl știa deja și pe care, din politețe, refuza să ni-l divulge.

Aici, în această mică fantasmă de toamnă, se afla ceea ce iubisem fără să știu atunci că iubesc: nu numai un tutun dispărut, nu numai prietenii cu care îl fumam și nici numai orașul care ne îngăduia pentru câteva ore iluzia că ne aparține, ci acea Europă făcută din cărți, ironie, cafenele, pipe, conversații lungi și oameni care puteau vorbi despre moarte, identitate, despre Grecia, fizicieni sau prostie fără să simtă nevoia să transforme imediat conversația într-o declarație publică.

Apoi n-am mai găsit nimic, pentru că a dispărut tutunul, n-a mai fost nici Sandu Vlad și nici Alecu Paleologu, iar dintre toate aceste absențe, poate cea mai ciudată este faptul că pe Alecu îl aud uneori, nu acolo unde m-aș fi așteptat, nu în discursurile elaborate și nici în declarațiile solemne, ci tocmai atunci când privesc spectacolul public de astăzi și îmi revin în minte vorbele lui despre prostie.

Pentru Paleologu, prostia nu era simpla absență a inteligenței, o cameră goală în care, din nefericire, nu fusese așezată suficientă mobilă, ci ceva mult mai serios, aproape o forță a naturii, eternă, invincibilă, imposibil de eradicat și, poate cel mai tulburător dintre toate, perfect capabilă să se organizeze, să se recunoască, să-și găsească aliații și să construiască împotriva inteligenței solidarități pe care oamenii inteligenți, ocupați încă să înțeleagă nuanțele situației, nu reușesc niciodată să le improvizeze cu aceeași rapiditate.

Prostia are instinct de conservare, se recunoaște pe sine și, mai ales, recunoaște inteligența, pe care o adulmecă de la distanță cu precizia neliniștitoare a animalului care simte un pericol înainte ca acesta să se arate, după care se coalizează împotriva ei cu o viteză pe care inteligența, prinsă în obiceiul ei inutil de a analiza, de a cântări și de a se îndoi, nu o poate egala.

Aici Paleologu era nemilos și avea dreptate să adauge ceva ce ar trebui poate scris pe pereții tuturor instituțiilor în care oamenii se iau prea în serios, și anume că opusul prostiei nu este inteligența, pentru că inteligența poate deveni ea însăși stupidă, uneori spectaculos de stupidă, poate construi teorii perfecte și complet false, poate pierde realitatea tocmai fiindcă se îndrăgostește de propria subtilitate și poate ajunge atât de sofisticată, încât să nu mai vadă ceea ce un om simplu înțelege dintr-o singură privire.

Opusul prostiei, spunea el, este bunul-simț, acel lucru atât de puțin spectaculos încât nimeni nu-i organizează colocvii, atât de modest încât nu pretinde să salveze lumea și atât de rar încât, atunci când apare, pare aproape exotic.

De aceea îmi este astăzi atât de greu să scriu numele unora dintre cei care vorbesc în numele partidelor, fiindcă mă încearcă, realmente, nu furia și nici indignarea, sentimente care presupun încă o anumită participare pasională la spectacol, ci o jenă mult mai greu de suportat, acel soi de pudoare pe care o simți când vezi pe cineva expunându-se fără să știe cât de mult se expune.

Îmi vine uneori să scriu un nume și mă opresc, nu din delicatețe față de personaj, ci dintr-un soi de pudoare față de cuvinte, pentru că și cuvintele, folosite prea mult în vecinătatea unor asemenea personaje, riscă să fie compromise.

Sunt oameni care par să fi fost trimiși în spațiul public înarmați cu un vocabular de o sută douăzeci de cuvinte, maximum, dintre care vreo treizeci sunt sloganuri, douăzeci insulte, iar restul formule primite dimineața de la partid, și cu această avere lexicală trebuie să explice economia, justiția, războiul, Europa, istoria și, dacă mai rămâne timp între două apariții televizate, destinul național.

Ceea ce mă tulbură cel mai tare însă nu sunt nici măcar ei, pentru că, în definitiv, un politician poate fi o întâmplare, o eroare de selecție, o glumă nereușită a istoriei sau pur și simplu efectul unei conjuncturi, pe când mult mai greu de explicat sunt cei care l-au ales și care, într-un mod inevitabil, îi împrumută o parte din legitimitatea lor, fiindcă omul acela nu vorbește numai în numele partidului său, ci vorbește, vrând-nevrând, și în numele celor care au pus ștampila lângă numele lui.

Pentru câteva minute, el împrumută vocea unei mulțimi, iar când vocabularul lui se termină după o sută douăzeci de cuvinte rămâne întrebarea pe care mi-e aproape teamă s-o formulez, și anume  - câte cuvinte au fost necesare pentru a-i convinge pe ceilalți?.

Aici începe adevărata victorie a prostiei. Nu atunci când vorbește, fiindcă prostia a vorbit dintotdeauna, și nici atunci când ocupă o tribună, fiindcă tribunele au fost construite și pentru asemenea accidente. Victoria prostiei apare în momentul în care este aplaudată și găsește în jurul ei suficienți oameni gata să creadă că tribuna i se cuvine.

Privind de cîteva luni tevatura de politicieni mizerabili în scenetele numirii unui eventual premier și guvern, îmi revine imaginea unei lumi care pare ieșită din Till Eulenspiegel, numai că bufonul nu mai este acela care dezvăluie, prin farsă, prostia celorlalți, ci unul care a confiscat între timp scena, a luat în stăpânire regulamentul și a decretat că ridicolul este o nouă formă de demnitate, iar ceea ce în vechea poveste ar fi fost o grimasă menită să provoace râsul apare astăzi cu gravitatea unei funcții publice și cu morga omului care, pentru că nimeni n-a avut curajul să-l întrerupă, a ajuns să confunde tăcerea celor din jur cu admirația.

Ce imagine a prostiei, perfectă! Dar nu a acelei prostii rudimentare care măcar are meritul de a nu se deghiza, ci a prostiei ajunse la maturitate socială, bine îmbrăcate, bine așezate în cadru și perfect convinse că simplul fapt de a fi privită constituie deja o dovadă de importanță, fiindcă există oameni cărora societatea le-a oferit totul, până și privilegiul de a nu mai observa că nu au nimic de spus.

Personajele acestea au ceva dintr-un Till Eulenspiegel în care bufonii au uitat că sunt bufoni și au început să pretindă că reprezintă ordinea lumii, iar alături de această farsă se insinuează și ceva din Sacher-Masoch, nu neapărat erotismul propriu-zis, cât voluptatea stranie a supunerii și degradării, disponibilitatea aproape tandră cu care unii oameni își poartă propria umilință ca pe o decorație, își transformă servilismul într-un accesoriu de societate, suficiența într-un titlu și vulgaritatea într-un semn de apartenență la o lume despre care își imaginează, cu o înduioșătoare eroare, că îi înnobilează.

Ceea ce fascinează însă cu adevărat nu este ridicolul în sine, fiindcă ridicolul este vechi cât lumea și poate fi uneori chiar simpatic, ci absența totală a conștiinței ridicolului, acea incapacitate perfectă de a se privi pentru o clipă din afară și de a bănui că între imaginea grandioasă pe care o au despre ei înșiși și impresia pe care o produc există o prăpastie atât de vastă, încât tocmai ea devine centrul spectacolului.

Omul inteligent are nefericirea de a se verifica pe sine, de a-și suspecta propriile concluzii, de a se teme că poate greși și de a se întreba dacă ceilalți nu văd cumva ceva ce lui îi scapă, în vreme ce prostia înaintează protejată de o imunitate aproape biologică împotriva îndoielii, iar această imunitate, tocmai pentru că seamănă cu hotărârea, este adesea confundată cu forța de caracter.

Recunosc că îmi place Viena de demult și intelectualii ei remarcabili. Ca oricărui mediocru… Îmi imaginez cum ar mai fi fi râs de sceneta cu proști a numirii unui premier român, jurnalistul și omul cu humor Karl Kraus,  - dar fără veselie, fiindcă nimic nu este mai puțin comic decât comicul care a dobândit putere și nimic nu este mai neliniștitor decât prostul care a primit, odată cu microfonul, certitudinea că are o voce, iar ceea ce până atunci fusese doar un deficit personal începe, după prima invitație, prima fotografie și primul aplauz, să capete aerul unei legitimități.

Prostia individuală este aproape inofensivă, în vreme ce adevărata ei carieră începe în clipa în care este multiplicată, fotografiată, invitată, citată, așezată la o masă oficială și prezentată publicului drept opinie, moment în care lipsa de gândire încetează să mai fie o simplă nefericire personală și devine fenomen de circulație națională.

De fapt, ceea ce îi trădează pe asemenea oameni nu sunt nici chipurile, nici hainele și nici măcar gesturile, ci acea expresie compactă a certitudinii, acea liniște interioară a omului care n-a fost niciodată tulburat de propria insuficiență și care tocmai de aceea poate rosti o banalitate cu aerul că închide o epocă, poate ridica o platitudine la rang de principiu și poate transforma o propoziție primită dimineața de la partid într-o revelație pe care omenirea ar fi avut imprudența să o aștepte până atunci.

Prostia devine cu adevărat spectaculoasă în clipa în care capătă decor, vocabular, protocol și o anumită regie a aparențelor, când învață că o tăcere suficient de lungă poate trece drept profunzime, că o frază spusă rar poate fi confundată cu o idee și că o expresie severă poate ascunde, cel puțin pentru o vreme, absența aproape completă a conținutului.

În asemenea momente, ea nu mai este doar o slăbiciune individuală, ci o mică instituție ambulantă, o administrație a nimicului care funcționează impecabil, își respectă protocolul, își ocupă locurile rezervate și produce impresia unei ordini pe care nimeni nu mai are curajul s-o întrebe ce anume administrează.

Există ceva profund central-european în această alchimie a aparenței, ceva din vechile saloane în care mediocritatea învăța să poarte mănuși, din cafenelele unde vanitatea se așeza în fața oglinzii și își comanda încă o cafea, din lumea aceea în care un om putea dobândi prestanță prin felul în care își ținea bastonul, își înclina capul sau rostea o banalitate cu suficientă gravitate, numai că, în această versiune târzie a comediei, rafinamentul decorului nu mai salvează nimic, pentru că din spatele gesturilor, costumelor și expresiilor atent compuse se vede prea bine golul, iar golul, tocmai fiindcă este atât de grijuliu împachetat, devine cu atât mai vizibil. Aceasta este lumea ”Făcliei” lui Karl Kraus…

Societatea românească a adăugat acestei vechi comedii un element pe care Kraus l-ar fi recunoscut imediat, și anume posibilitatea ca prostia să fie multiplicată până când pare adevăr doar pentru că se află pretutindeni, astfel încât o frază lipsită de sens, repetată suficient și pronunțată de persoane îmbrăcate corespunzător, ajunge să dobândească acea aură de evidență pe care ideile adevărate sunt obligate, de regulă, s-o câștige cu mult mai greu.

Nu mai este nevoie să gândești dacă ai învățat tonul celor care gândesc, după cum nu mai este nevoie să ai cultură dacă ai deprins câteva dintre gesturile prin care cultura este imitată în societate, iar în această economie a simulacrului gravitatea devine un mijloc de camuflaj aproape infailibil, fiindcă un chip suficient de serios poate ascunde aproape orice, o tăcere bine plasată poate fi luată drept profunzime, iar o frază goală, pronunțată lent și cu sprânceana potrivit ridicată, poate căpăta pentru câteva minute prestigiul unei idei.

Kraus știa că epocile nu se denunță numai prin crimele lor, ci și prin frazele lor, fiindcă limbajul este locul în care impostura își pierde, fără să știe, masca, iar dacă îi asculți suficient pe cei care nu au nimic de spus descoperi repede că tocmai ei vorbesc cel mai mult despre valori, principii, responsabilitate, competență și cultură, ca și cum numirea lucrurilor ar putea ține locul posedării lor și ca și cum un om care repetă suficient de des cuvântul „demnitate” ar deveni, printr-un soi de uzură lexicală, demn.

Aceasta este una dintre cele mai mari victorii ale prostiei moderne, faptul că a învățat să se regizeze, să se fotografieze, să se legitimeze prin decor și să transforme propria lipsă de substanță într-o formă de prezență publică, până când ceea ce altădată ar fi stârnit doar râsul capătă aerul unei autorități, iar caricatura începe să creadă, cu o sinceritate dezarmantă, că este portret oficial.

Privind asemenea adunări,  cum vedem de atâta timp sub numele de ”consultări cu partidele la Cotroceni”, nu mai știi dacă ai în față o fotografie sau un act de acuzare pe care personajele și l-au redactat singure, cu o precizie pe care nici cel mai răuvoitor adversar n-ar fi putut-o obține, căci există o limită dincolo de care satira devine inutilă, iar aceasta este atinsă atunci când prostia, după ce și-a ales costumul, decorul și expresia, se prezintă singură în fața publicului și cere să fie luată în serios.

Este o adevărată iconografie a prostiei, dar nu una pictată în culorile grosolane ale caricaturii, ci în tonurile lucioase ale vanității, suficienței și solemnității fără conținut, acea solemnitate care, de la distanță, poate semăna pentru o clipă cu prestigiul, dar care, privită atent, nu este decât ridicolul îmbrăcat în haine de gală.

În asta constă cruzimea întregii imagini, fiindcă acești oameni nu par doar ridicoli, ci profund împăcați cu propria reprezentare, atât de mulțumiți de mască, încât nimic nu-i mai poate salva de ea, iar societatea care îi privește ajunge, încet, să nu mai distingă chipul de mască și nici prestigiul de simpla lui imitație.

Îmi aduc din nou aminte de Alecu Paleologu, „ambasadorul golanilor”, de eleganța lui lipsită de morgă, de ironia cu care putea demonta într-o singură frază o întreagă construcție de impostură și de felul în care inteligența adevărată, tocmai pentru că nu simte nevoia să se exhibe, poate să pară uneori aproape neglijentă în comparație cu pompa extraordinară pe care prostia o organizează în jurul propriului gol.

Probabil că Alecu ar fi zâmbit, nu fiindcă lucrurile sunt amuzante și nici pentru că ar fi găsit în spectacolul acesta motive de optimism, ci fiindcă uneori râsul rămâne ultima formă de igienă a inteligenței și singura distanță pe care omul lucid o mai poate păstra față de o lume hotărâtă să transforme caricatura în instituție.

Aș da mult să mai stăm o dată pe terasa aceea, cu aceeași cafea proastă care nu conta deloc, cu Sandu Vlad spunând ceva despre Grecia și măsline gratis și cu fumul de Balkan Sobranie trecând peste mesele celorlalți ca parfumul unei lumi care nu știa încă faptul că urma să dispară, în timp ce conu Alecu ar privi în jur, cu acel amestec de amuzament și melancolie pe care îl avea în fața lucrurilor iremediabile, și, după o tăcere, ar explica probabil tot ceea ce ni se întâmplă într-o singură propoziție, suficient de simplă încât s-o înțeleagă oricine și suficient de exactă încât să doară.

Din păcate, nu mai există nici tutunul, nici Sandu și nici Alecu, iar ceea ce a rămas din acele după-amieze este mirosul unei pipe, câteva conversații, o lumină de toamnă pe Calea Victoriei și convingerea din ce în ce mai greu de alungat că Paleologu avusese dreptate atunci când privea prostia nu ca pe un accident al omenirii, ci ca pe una dintre energiile ei cele mai rezistente.

Tutunul englezesc Balkan Sobranie s-a terminat, oamenii buni au prostul obicei de a muri, cafenelele se schimbă, librăriile își mută mesele, iar epocile care ni se păreau definitive ajung fotografii peste care se așază încet praful, în timp ce prostia, cu uimitoarea ei capacitate de adaptare, își schimbă numai costumul, vocabularul și decorul, fără să-și piardă nici vitalitatea, nici certitudinea și nici publicul.

Iar dacă mă gândesc la toate acestea, la Alecu, la Karl Kraus, la bufonii lui Till Eulenspiegel, la voluptatea degradării din lumea lui Sacher-Masoch și la figurile solemne care ne explică astăzi, cu o sută douăzeci de cuvinte, lumea întreagă, mi se pare că prostia nu numai că se găsește peste tot, dar a reușit performanța de a-și asigura ceea ce tutunul Balkan Sobranie n-a avut niciodată: stocuri nelimitate.