Mecena Românilor. Între Calea Victoriei și Aleea Teilor.

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Există momente în care un popor poate fi judecat nu după discursurile pe care le rostește despre trecutul său, ci după oamenii pe care alege să-i așeze în centrul memoriei sale. Monumentele nu sunt simple blocuri de piatră sau bronz; ele reprezintă ierarhia morală a unei națiuni, sunt manuale de istorie pe care un oraș le scrie în piatră și care spun generațiilor viitoare cine a fost considerat vrednic de admirație și recunoștință.

Iar din acest punct de vedere, statul român are o problemă care nu mai poate fi ignorată; nu fiindcă ar duce lipsă de monumente, ci fiindcă prea adesea ele nu exprimă limpede ordinea valorilor pe care pretinde că o apără. O națiune care nu mai știe să-și distingă marii binefăcători de restul personajelor istoriei riscă să-și piardă nu doar memoria, ci și busola morală.

Există străzi care aparțin unui oraș și străzi care aparțin istoriei unei națiuni; Calea Victoriei face parte din cea de-a doua categorie.

Calea Victoriei nu este un simplu bulevard, nu este un spațiu urban oarecare, ea este, prin însăși denumirea sa, o lecție de istorie; tot ceea ce se află pe ea transmite un mesaj despre felul în care statul român își înțelege propria istorie și propria scară de valori.

Calea Victoriei reprezintă unul dintre cele mai puternice simboluri ale statului român modern. Numele ei evocă un moment astral din istoria modernă a țării noastre: victoria României din anul 1878, în Războiul de Independență purtat împotriva Turciei (Imperiul Otoman) și momentul în care statul român modern și-a câștigat locul între națiunile Europei. Până în 1878 se numea Podul Mogoșoaiei; după intrarea triumfală a Armatei Române în București, vechea arteră a primit numele de Calea Victoriei. Fiecare monument amplasat pe acest bulevard depășește dimensiunea estetică și transmite un mesaj despre felul în care statul român își înțelege propria istorie și propriile valori.

Calea Victoriei. Dar victoria cui?

Și tocmai aici apare întrebarea pe care autoritățile române au evitat-o timp de decenii. Cum este posibil ca un bust al întemeietorului Turciei moderne, Mustafa Kemal Atatürk – o mare personalitate politică a secolului XX - să fie amplasat pe Calea Victoriei, în scuarul din fața Sălii Majestic a Teatrului Odeon, într-unul dintre cele mai vizibile și mai prestigioase spații ale Capitalei - gest de un analfabetism simbolic nemaiîntâlnit vreodată și de care se fac vinovați exclusiv Primarul General al Capitalei și premierul României din acea vreme - iar în același timp cel mai mare binefăcător, filantrop, om politic și patriot al acestui neam, boierul basarabean Vasile Stroescu, supranumit în epocă Mecena Românilor, să fie onorat doar printr-o străduță secundară din sectorul 2 al Bucureștiului?!

Când pui un om într-o piață, îi spui trecătorului: „Ține minte acest nume!” Când îi dai altuia o străduță pe care nimeni n-ar putea s-o găsească fără GPS, îi spui altceva: „Pe acesta îl putem uita!”

Cum este posibil ca cel care și-a risipit imensa avere nu în palate pentru sine, ci în școli, biserici, spitale, cărți și instituții românești, în burse și publicații, atât înainte, cât și după Marea Unire - într-o epocă în care identitatea națională nu se apăra doar prin arme, ci mai ales prin cultură, educație și credință, ca forme de rezistență națională - să nu aibă nici astăzi o statuie într-o piață importantă din București?

Întrebarea nu este îndreptată împotriva conducătorului Turciei, Mustafa Kemal Atatürk; turcii au tot dreptul să-l venereze, România are tot dreptul să-l respecte.

Problema începe în clipa în care statul român pare să găsească loc pe cel mai simbolic bulevard al Capitalei pentru personalități străine, dar nu găsește același loc, de un secol, pentru unul dintre cei mai mari naționaliști ai propriului popor. Aici nu mai vorbim despre diplomație, vorbim despre memoria României și mai ales despre ierarhia valorilor ei.

Nu există obligația ca Bucureștiul să fie populat numai cu statui ale românilor. Dimpotrivă. O capitală europeană trebuie să cinstească marile personalități ale lumii, iar relația româno-turcă de astăzi este una bună. Nu de prietenie - pentru că nu există și n-a existat niciodată prietenie între state, decât interese naționale - ci de alianță militară în cadrul NATO. Dar există o ordine morală elementară. Înainte să construiești panteonul altora, trebuie să știi cine sunt ai tăi; înainte să găsești cel mai bun loc pentru eroii altor națiuni, trebuie să fi găsit un loc pentru oamenii care au construit-o pe a ta.

Vasile Stroescu (1845–1926) nu a fost un om care și-a iubit țara prin discursuri; a iubit-o prin fapte. Cu atât mai greu de înțeles este felul în care memoria sa a fost împinsă, încetul cu încetul, la marginea conștiinței publice.

Astăzi, românii nu mai știu cine a fost boierul Vasile Stroescu, cel care a susținut realizarea idealului național; numele lui nu mai spune nimic generațiilor tinere, aceasta fiind adevărata dramă. Și asta nu pentru că opera sa ar fi fost lipsită de importanță, ci pentru că acest stat român a fost incapabil să-i păstreze vie memoria și să-i acorde locul simbolic pe care îl merită. Vasile Stroescu nu a fost uitat de istorie - a fost uitat de statul român. Iar între cele două există o diferență uriașă; istoria și-a făcut datoria, statul român nu!

Aceasta este adevărata problemă; dacă un stat găsește un amplasament central pentru Atatürk, dar timp de un secol nu găsește unul pentru Vasile Stroescu, problema nu mai este urbanistică. Este una de conștiință. Un stat se judecă și după felul în care își administrează memoria; iar memoria nu este o chestiune decorativă, ea este lecția pe care o predăm generațiilor viitoare despre cine merită respectul lor.

Un patriotism care nu s-a măsurat în vorbe

Astăzi, începând din 8 iunie 2026, la o sută de ani de la moartea sa, Vasile Stroescu are în sfârșit un bust. Dar unde? Nu în Piața Universității, nu pe Calea Victoriei, nu în fața Ateneului Român; nu într-un loc prin care să treacă zilnic zeci de mii de români și unde un copil să poată întreba: „Cine a fost omul acesta?” Iar tatăl lui să-i explice: acesta a fost unul dintre cei mai mari patrioți pe care i-a cunoscut poporul nostru, un român care și-a transformat propria avere într-un proiect de țară, care a înțeles naționalismul într-o formă infinit mai grea: nu ca pe un discurs, ci ca pe o obligație!

Un om care nu și-a măsurat dragostea de neam în declarații, ci în sacrificii; acolo unde alții își păstrau averile pentru urmași, el le transforma în școli pentru copiii altora, acolo unde alții căutau puterea, el căuta să întărească instituțiile românești, acolo unde alții doreau să fie aclamați, el prefera să lase în urmă biblioteci, biserici, spitale, publicații și burse.

Un om care a susținut idealul național, care a fost un apărător al drepturilor românilor asupriți de ruși și de maghiari, supuși unui crunt proces de deznaționalizare, un om care visa ca românii să meargă la Predeal fără a fi nevoiți să treacă o graniță și ca tricolorul românesc să fâlfâie de-a pururea până dincolo de Arad, de Timișoara și de Oradea. Ar fi putut trăi asemenea unui aristocrat european, în palate, călătorii și lux; a ales, în schimb, să-și pună o parte uriașă a averii în slujba românilor. Aceasta este diferența dintre un om bogat și un mare binefăcător. Bogăția se moștenește, binele rămâne.

Nu, Vasile Stroescu are un bust în interiorul Palatului Parlamentului, în zona Muzeului Camerei Deputaților.

Mai mult, bustul nu a fost plătit de nevolnicul stat român; realizarea, transportul și montajul au fost suportate integral de Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș, care nu a uitat niciodată că cele mai multe donații ale boierului basarabean au fost pentru românii din Transilvania. Statul român a oferit, în esență, locul - între patru pereți! Aceasta este, în miniatură, tragedia memoriei românești.

România are față de Vasile Stroescu o datorie de o sută de ani. În locul politicienilor care conduc astăzi Bucureștiul, aș face un gest simplu; aș ridica o statuie monumentală a lui Vasile Stroescu într-unul dintre marile spații publice ale Capitalei. Iar pe soclu n-aș pune nici discursuri, nici adjective, nici fraze patriotarde. Aș scrie doar: Vasile Stroescu 1845-1926. A avut o avere. A dat-o românilor.

La 1 decembrie 1919, Vasile Stroescu a deschis și a prezidat lucrările primului Parlament al României Mari, în calitate de președinte al forului legislativ. Acesta a rămas cunoscut și pentru mesajul său moral adresat generațiilor viitoare: „În viața noastră, în lucrările noastre, trebuie să avem inimă, gânduri și mâini curate”.

P.S. La moartea sa, în 1926, România i-a organizat funeralii naționale. Și apoi, încet, meticulos, românește, l-a uitat. Este înmormântat în cimitirul „Sfânta Vineri”, din București, pe Aleea Teilor.