Ultima țigară și ultimul sărut al omului liber

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Îmi plac femeile care fumează pe stradă.

Nu știu dacă mai este voie să scrii o asemenea propoziție fără să-i atașezi, ca pe pachetele de țigări, o fotografie înspăimântătoare și un avertisment cu litere negre. Dar îmi plac. Îmi plac gesturile lor largi, ușor nepăsătoare, felul în care țin țigara între degete și continuă să vorbească, felul în care fumul li se pierde pentru o clipă prin păr. Îmi place amestecul acela imposibil de reprodus în laborator dintre parfum și tutun, rămas în aer după ce au trecut.

Și îmi amintesc — memoria are privilegiul de a nu respecta directive europene — gustul unui sărut dat unei femei care tocmai fumase o țigară și băuse cafea. Tutun, cafea, parfum și ceva care nu mai putea aparține decât ei. Nu era sănătos, probabil. Dar nici viața însăși nu este, dacă o judecăm după numărul enorm de imprudențe pe care le conține.

Există lucruri pe care igiena nu le poate explica.

Cum nu poate explica o cafenea văzută prin fum într-o dimineață de noiembrie. O discuție care durează până noaptea târziu. O scrumieră grea de sticlă între doi oameni care nu s-au mai văzut de douăzeci de ani. Țigara aprinsă după o veste bună. Sau după una îngrozitoare. Gestul acela inutil și tocmai de aceea atât de omenesc de a scoate pachetul, de a lovi ușor țigara de marginea lui și de a căuta bricheta prin buzunare.

Știu. Fumatul ucide.

Știa și Kurt Vonnegut.

Ba chiar el o spunea mai bine decât toate campaniile sanitare la un loc. Fuma Pall Mall fără filtru și își descria obiceiul cu umorul negru al omului care nu cere nimănui să-i cosmetizeze viciul: spunea, în esență, că se sinucide prin țigări. Mai târziu avea să glumească pe seama producătorului care îi promisese moartea pe pachet și care, ajuns el la peste 80 de ani, întârzia suspect de mult să-și țină promisiunea.

Aceasta este diferența dintre Vonnegut și lumea care se construiește astăzi în jurul fumătorului.

Vonnegut știa că face ceva rău. Dar considera că viața lui îi aparține.

Noi am ajuns, încet, aproape fără să observăm, în altă parte. Nu mai discutăm numai despre protejarea nefumătorului — lucru firesc și pe care niciun om rezonabil nu-l contestă. Nu mai discutăm numai despre copii, despre spații închise, despre informarea corectă asupra riscurilor. Discutăm tot mai des despre mutilarea adultului împotriva propriei sale voințe.

E ceva ce mă neliniștește mai mult decât fumul: umilirea.

Fumătorul a fost scos din restaurant. A acceptat. Din birou. A acceptat. Din tren, din aeroport, din gară. A acceptat. A fost trimis în țarcuri de sticlă, în colțuri, lângă tomberoane, sub copertine improvizate, în ploaie și în frig. Pe pachet i s-au pus plămâni bolnavi, cadavre, dinți distruși. A plătit taxe uriașe pentru obiectul propriei sale slăbiciuni și, în același timp, i s-a explicat că slăbiciunea lui îl face aproape indezirabil.

Și totuși continuăm.

Consultarea europeană despre viitorul reglementării tutunului - spune o știre recentă, preluată de toată media -, a produs un rezultat care merită măcar privit înainte de a fi moralizat: aproape 90% dintre contribuțiile centralizate în prima etapă s-au opus unor restricții suplimentare. România, această țară despre care ni se spune adesea că nu participă, nu se implică și nu înțelege mecanismele europene, a trimis 9.048 de contribuții — cele mai multe dintre toate statele membre!

Poate că oamenii aceștia nu cer dreptul de a fuma în maternitate. Poate cer ceva mult mai simplu: dreptul de a nu fi tratați ca niște copii întârziați mintal cărora statul trebuie să le smulgă obiectul periculos din mână.

Există o voluptate contemporană a interdicției. Începe întotdeauna admirabil: vrem să te protejăm. Continuă rezonabil: vrem să-i protejăm pe ceilalți de tine. Și sfârșește într-un loc mult mai tulbure: vrem să hotărâm noi cât din propria ta viață ai voie să riști.

Dar omul face lucruri nesănătoase de când există.

Bea. Mănâncă prea mult. Nu doarme. Se îndrăgostește de cine nu trebuie. (Asta, într-adevăr, e mai periculos decît fumatul a un milion de pachete de Pall Mall fără filtru!) Conduce prea repede. Urcă munți de pe care poate cădea. Își petrece nopțile citind. Bea a cincea cafea deși medicul i-a spus să rămână la una. Bea prea mult vin, prea multă tărie. Merge pe jos prin aerul poluat din orașe. Iubește oameni care îi fac rău. Și uneori, da, își aprinde o țigară…

Civilizația nu înseamnă eliminarea tuturor acestor riscuri.

Civilizația înseamnă să știi unde se termină libertatea ta și începe plămânul celuilalt.

De aceea nu vreau fum în fața copilului care mănâncă. Nu vreau ca nefumătorul să fie obligat să-mi inhaleze țigara. Nu revendic întoarcerea la avioanele în care douăzeci de oameni fumau la zece mii de metri altitudine.

Dar, după ce l-am protejat pe celălalt, lăsați-mă în pace pe mine.

Este o propoziție pe care Europa pare s-o înțeleagă din ce în ce mai greu.

Probabil că într-o zi țigara va dispărea. Probabil că ar fi bine. Dar mi-ar plăcea să dispară pentru că oamenii n-o mai doresc, nu pentru că fumătorul a fost împins, centimetru cu centimetru, până dincolo de marginea acceptabilului social.

Și poate că atunci, într-un oraș perfect sănătos, perfect curat și perfect regulamentar, voi vedea trecând o femeie frumoasă.

Nu va fuma.

Aerul va fi impecabil.

Statisticile vor arăta minunat.

Iar eu îmi voi aminti, cu o nostalgie probabil interzisă și ea între timp, de o femeie care ieșea cândva dintr-o cafenea, își aprindea o țigară, își arunca părul pe spate și râdea. Și de gustul de cafea și tutun rămas pe buzele ei.

Era nesănătos. Dar era libertate. Era viață.