Este uluitor cum neomarxiștii lui Soros, USR, vrea totul când acum reprezintă maximum 8-9% dintre români. Cererile exprimate de Dominic Fritz de a avea cât mai multe ministere importante în Guvernul de marionete Mureșan sunt de-a dreptul șocante. Printre ministerele cerute de Fritz se numără Economie, Transporturi, Apărare, Externe, Justiție și Muncă.

Portofoliile cerute de liderul USR sunt printre cele mai importante dintr-un Executiv, ministere avizatoare pentru proiectele guvernamentale si, mai ales, ministere prezente în CSAT. Dar, la o privire mai amplu-atentă, aceste cereri sunt în spiritul a ceeace Marx, Lenin, Stalin și întraga pletoră a stângii criminale dintotdeauna și-a dorit. să conducă popoare care nu i-a ales niciodată… Tocmai începea pandemia.

La Caracas fuseserăm controlați cu un fel de pistol îndreptat spre frunte, cu care ni se lua temperatura, gest încă suficient de nou încât să ni se pară mai degrabă exotic decât amenințător. Nu știam că lumea pe care o consideram normală mai avea doar câteva săptămâni până să se închidă și continuam să călătorim cu seninătatea celor care nu aflaseră încă faptul că libertatea de a urca într-un avion, de a intra într-un restaurant sau pur și simplu de a trece o frontieră avea să devină, pentru o vreme, o amintire.

La Havana, ca orice mediocru conștiincios ajuns în Cuba, m-am grăbit să calc pe urmele lui Hemingway. Am mers la Finca Vigía și la Ambos Mundos, am trecut pe la Bodeguita del Medio și Floridita și, împreună cu prietenii mei, am băut romuri cu gheață și am fumat Cohiba Siglo VI după câte o masă tipic cubaneză la Cocina de Lilliam.

Făceam, cu alte cuvinte, ceea ce trebuie să facă un european ajuns la Havana și suficient de alfabetizat cât să știe cine fusese Hemingway. Am mers, firește, și la Cojímar, satul pescăresc de lângă Havana în care realitatea și ficțiunea lui Hemingway par să se fi amestecat definitiv. Acolo își ținea ambarcațiunea Pilar, acolo cunoscuse pescarii care aveau să intre, într-un fel sau altul, în lumea lui, iar noi căutam, bineînțeles, urmele bătrânului Santiago din ”Bătrânul și marea”.

Casa pescarului exista pentru noi cu acea realitate specială pe care o capătă locurile unei cărți iubite: știam foarte bine că Santiago era un personaj și totuși mergeam să-i căutăm coliba de parcă bătrânul ar fi putut ieși în orice clipă la ușă, privind marea și întrebându-se dacă a doua zi va avea mai mult noroc.

Din restaurantul pe care îl păstrasem eu în minte ca făcând parte din această lume aproape, ”La terrazza” nu mai rămăsese nimic din ceea ce știam din alți ani. Era ruină; în schimb, statuia lui Hemingway continua să privească locul, suficientă parcă pentru ca ficțiunea să supraviețuiască realității. Cojímar avea însă marea, lumina aceea cubaneză imposibil de povestit și sentimentul că, dincolo de tot comerțul turistic construit în jurul scriitorului, oceanul din fața noastră era chiar oceanul din carte.

Și eram noi: Cozmin, Adrian, Andi și Mihai, plus un mediocru — eu — privind locurile acelea minunate cu seriozitatea ușor ridicolă a unor oameni care se străduiau să respecte programul ”cultural” lăsat de Hemingway, în La Bodeguita del Medio, deasupra barului: „My mojito in La Bodeguita, my daiquiri in El Floridita.” Nu eram oamenii care să nesocotească indicațiile unui Nobel, așa încât ne-am făcut datoria cu o disciplină exemplară: mojito la Bodeguita, daiquiri la Floridita, rom Santiago în celelalte împrejurări în care Cuba părea să-l solicite și câte un Cohiba Siglo VI atunci când împrejurarea devenea suficient de solemnă.

Dar poate cele mai frumoase ore nu le petreceam nici la Bodeguita, nici la Floridita și nici alergând după Hemingway, ci pur și simplu în curtea însorită a Hotelului Nacional de Cuba, deasupra oceanului. Coboram din camerele strâmte ale Nacionalului și rămâneam acolo ore întregi, fără vreun program și fără nevoia de a mai bifa ceva, privind marea, fumând, bând și ascultându-l pe Manuel, care ne cânta la chitară și cu vocea melodiile devenite celebre prin Compay Segundo și Buena Vista Social Club.

Numele lui Compay Segundo însuși parcă fusese inventat pentru lumea aceea: „compay”, de la compadre, iar „Segundo” pentru că vocea lui era a doua, armonia gravă care venea în spatele primei voci. Muzica aceea se potrivea cu Havana mai bine decât orice ghid turistic, pentru că nu explica nimic și, tocmai de aceea, spunea aproape totul.

Nu trebuia decât să stai în curtea Nacionalului, cu Atlanticul în față și cu chitara lui Manuel undeva lângă tine, pentru ca orașul să nu mai aibă nevoie de comentarii.