Ce mai, de-a dreptul fericiți! Părinții lor, cei mai mulți dintre ei, mai ales mamele, nu au mai putut nici ei de bucurie: odrasla adorată scăpa de un coșmar, acela povestit la orice spriț de familie de masculii din neam.

Fie sub semnul lui „așa am devenit bărbat”, fie sub cel al lui „mi-au mâncat cei mai frumoși ani din tinerețe”, indiferent de tâlcul experienței, episoadele evocate de fostele cătane conțineau toate, fără excepție, scene cazone crâncene: instrucție până la epuizare, cu masca de gaze pe figură și cu ranița umplută cu pietre în spinare, sectoare la wc, la ghenă, sau la frecat podele, alarme de noapte, marșuri istovitoare și tot așa.

Adică, tot ceea ce poate fi mai departe de felia de cozonac și de cana cu ciocolată fierbinte, așezate pe tava micului dejun de mâinile pufoase și parfumate de săpunul cu lavandă ale mamei, de cămașa albă-colilie, așezată în așteptarea îmbrăcării pe spătarul scaunului, de pantofii din piele fină lustruiți „lux” de mâinile experte ale tatălui.

Mizeriile astfel auzite, bătăile de joc și abuzurile îndurate din partea eternului sergent „neom”, obligatoriu venit „de la oi”, demne de scrierile lui Anton Bacalbașa sau chiar ale lui Sven Hassel, întunecau visele roz ale tuturor tinerilor abia ieșiți din dulcea copilărie, din nepăsătoarea adolescență. Unii părinți însă, mai mult unii tați cu părul către încărunțeală și cu mințile spre coacere, dar și unele mame dispuse să accepte că odorului îi trebuie un brânci în apă, ca să învețe să înoate, să treacă apa și prin viață fără să se înece, au devenit îngrijorați și preocupați de golul în devenirea odraslei. „Ce-i va trezi pe ăștia la realitate, când n-om mai fi noi, sau când om fi bătrâni, și când îi va pocni viața de nu s-or mai putea ridica?”, era doar un gând pe care însă părinții îl alungau falsliniștitor: „Ei, lasă, nu mai este ca pe vremea noastră!” Toate astea de mai sus și altele aşijderea, la oraș.

La țară, lucrurile stăteau mai altfel. Este știut, viața în sat nu este ca în ilustratele din manualele de școala de odinioară, nu este ca în Doinele și Pastelurile lui Vasile Alecsandri. Dimpotrivă! La țară viața este o luptă corp-la-corp, la baionetă, cu Viața, cu Natura. Animalele nu pot fi hrănite și îngrijite doar cinci zile din săptămână, iar în an, în concordanță cu calendarul liberelor legale, eventual cu punțile atât de dragi românului. Pipotele păsăretului nu așteaptă după cafeluța sau telenovela stăpânei, holdele nu se mută de pe câmp în hambar ca în Harry Potter, singure, cu un pocnet magic, viile nu se lichefiază brusc în butoaie magice, care să se umple precum sticla de whisky a lui Peter O’Toole în filmul Războiul lui Murphy. Tot acolo, la țară, bucuriile, momentele de tihnă sunt puține și sărace. Acolo, răsfățul nu există. Copilul începe munca imediat ce leapădă biberonul.

Oamenii de la sat sunt ținuți de Dumnezeu, nu de zeii păgâni ai huzurului, ai răzgîielilor și ai plezirului voluptos. Drept pentru care, atâta timp cât a fost, până în anul 2007, datoria către oastea țării, alături de botez, nuntă și moarte, a fost privită ca o etapă de importanță crucială în viața țăranului, ca un eveniment inițiatic major, ca o veritabilă Taină laică. Ajuns la vârsta la care strămoșii săi îmbrăcau „toga virilis”, flăcăul de la țară aștepta cu fiorul promițător al despărțirii de copilărie prima sa confruntare cu Lumea: mersul la militărie. Mulți dintre tinerii satelor doar atunci vedeau prima dată orașul, sau călătoreau prima oară cu trenul, atunci învățau uluiți să mânuiască robinetul unui duș.

În orice caz, plecau pe un drum la capătul căruia pășeau înapoi, în curțile caselor părintești, transformați în adulți, cu umbrele maturității trasate pe chip. Deja, duminica, la horă, codanele îi priveau altfel: ca pe niște bărbați întregi, tocmai buni să le devină soți. Cei care au trăit la țară știu: băieții care din diferite motive nu făceau armata erau evitați, selecția naturală își spunea cuvântul fără milă, fetele de măritat îi ocoleau fățiș, erau nevoiți să se mulțumească cu ce rămânea. Drept pentru care, nu erau rare cazurile în care părinții flăcăilor cu inaptitudini militare trăgeau sfori pentru ca băieții lor să fie acceptați la militărie, tocmai pentru a evita un statut de „mâna a doua”.

Cum se întâmpla minunea asta a transformării copilului în bărbat? Simplu! De la oraș sau de la sat, flăcăul învăța acolo, la oaste, că nu este el buricul pământului și că Istoria este făcută deseori din momente decisive, în care supraviețuiești doar dacă ai rost ca parte, doar ca albină într-un stup, la o adică chiar ca lup în haită, altfel te ia dracul și pe tine, și pe cei dragi ție, cu tot cu lumea ta, cea pe care o știai a fi Univers de neclintit. Acolo se învăța de multe ori o meserie și sigur se deprindea supraviețuirea. Nu doar în sens șmecheresc, ci aceea care te învață să-ți asiguri de unul singur cele necesare existenței, să trăiești pe picioarele tale. Una peste alta, acolo deprindeai bărbăția, adică acea trăsătură esențială posturii de stâlp într-o familie și în societate, calități fără de care respectul de sine și al celor din jur nu pot exista. Dar ce-mi veni?

Păi, îmi veni așa! M-am tot uitat din ce în ce mai crucit la reacțiile participanților la învălmășelile tefelisto-sereiste din 10 august, precum și la niște imagini tot de atunci. Reacțiile preponderente, alea de uimire consternat-indignată, m-au dat gata: „Ne-au gazat! Ce a fost asta? Cu ce au dat, de ce nu ne spun cu ce au dat? Apa cu care ne-au stropit, de unde au luat-o?” și alte văicăreli prostești. Alături de imaginile filmate în care doi tați cu copii în brațe sunt uluiți și indignați, unul chiar pare să plângă, că sugarii lor urlă înspăimântați de haloimăsul din Piața Victoriei sau de ceva gaze inhalate, aceste reacții m-au făcut curios, am încercat să înțeleg cine sunt oamenii ăștia, ce-i cu ei, ce este în neregulă la ei.

Generația mea, a celor care aveam 20-30 de ani în 1990, a avut parte de zeci de încăierări de stradă. De tot atâtea zeci de ori, forțele de ordine dădeau cu gaze lacrimogene, ba chiar și mai și, ne alergau, ne băteau cu bastoanele, cu bocancii și cu scuturile, ca la Verdun – mie jandarmii mi-au șubrezit o cervicală, iar minerii mi-au spart capul cu o rangă. Știam exact ce trebuie să facem în caz că luam lacrimogene în bot și, mai ales, nu ne dădea nici prin cel mai din urmă neuron uitat prin căptușeala cutiei craniene să ne luăm pruncii cu noi la scandal. Nedumerirea m-a ținut doar până în momentul în care am realizat că uluiții de stropitul cu apă și consternații cu „ne-au gazat copiii”, sunt niște unii cu vârste mai mici de 40 de ani, adică sunt fix ăia de la care nu s-a mai făcut armata. Uluiala lor, deci, este una sinceră, deloc propagandistică, mi-am spus dumirit brusc. Habar nu au de capul lor, mi-am zis, nu au ieșit din eprubeta părintească, nu au trecut prin „cortul chimic”, ăla în care orice soldat învăța ce-i ăla un gaz lacrimogen, nu le-a explicat nimeni, niciodată, care este diferența dintre „separat”, „în linie” și „la grămadă” și nici că în ultimul caz oamenii se calcă în picioare în caz de panică, situație în care primii care pier, striviți, sunt copiii și bătrânii. Nu au înțeles nici cum este cu aplicarea „manu militari” a legii, pentru că nu au trăit pe pielea lor direct, niciodată, nicio rigoare, în afară de aceea că li s-au terminat țigările și berea și trebuie să-și tragă treningul pe ei, ca să coboare până la prăvălie. Pe scurt, nu sunt niște supraviețuitori în stare să-și găsească nici măcar drumul spre casă, fără un GPS la îndemână.

De aici încolo, la faptul că țara asta este foarte probabil să trebuiască să fie apărată cu arma în mână nici nu vreau să mă mai gândesc. Credeți că am luat-o eu razna? N-am luat-o! Sau, nu doar eu! Norvegia este prima ţară NATO care extinde serviciul militar obligatoriu pentru toți cetăţenii indiferent de sex. În Suedia, stagiul militar a redevenit obligatoriu de anul trecut, iar Franța și Germania au început demersurile pentru reintroducerea armatei obligatorii. Sub diferite forme, armata este obligatorie și în Austria, Cipru, Danemarca, Finlanda, Grecia, Elveția, Belarus, Ucraina și, evident, Rusia. Doar de teama războaielor, credeți? Nu, nu doar atât, ci și pentru a evita emascularea, slăbirea vitalității, a fibrei, a bărbăției popoarelor lor, într-un cuvânt, pentru eliminarea pericolului degenerării!

Drept pentru care, dacă tot zicem că „vrem o țară ca afară” și dacă tot luăm de bun orice vine dinspre Vest, nu ar fi rău să ne gândim la vigoarea nației și din aceasă perspectivă, a reintroducerii obligativității efectuării stagiului militar și să luăm model de la statele enumerate mai sus.