Anii în care interlopii s-au mutat în piețe, unde tarabele se cumpărau cu forța, nu cu factură

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

În anii ’90 și începutul anilor 2000, piețele agroalimentare din România au fost dominate de grupări interlope care controlau tarabe, taxe și intrări. Comerțul se făcea cu „rezervări” impuse prin violență, nu prin contracte. Fenomenul a marcat economia locală și mentalitățile comercianților.

România post-decembristă și apariția „noilor proprietari”

Anii ’90 au adus libertate politică, dar și un vid total de reglementare în comerț. Piețele agroalimentare, până atunci organizate strict, au devenit terenuri aproape nesupravegheate, unde funcționa regula celui mai puternic. În lipsa controalelor, a normelor și a unui sistem de administrare coerent, tarabele au fost ocupate, rezervate sau chiar confiscate de grupări care au simțit oportunitatea unui teritoriu fără garduri.

Interlopii nu s-au instalat peste noapte. Au apărut prin metode simple. Au „ajutat” unii producători să își păstreze taraba, au gonit concurenții, au controlat fluxul de aprovizionare, iar în schimb au cerut bani. Taraba devenea astfel o proprietate informală, menținută prin forță fizică, amenințări și un sistem de „plăți” complet paralel cu administrația pieței.

Cum se „cumpăra” o tarabă fără chitanță

Un producător sau un comerciant care dorea un loc bun în piață avea două opțiuni. Putea să meargă la administrația pieței, unde obținea un contract pe hârtie, sau putea să meargă la grupările care controlau zona. Cei mai mulți alegeau varianta a doua, din simplul motiv că doar ea garanta liniște.

Adevăratele mizele ale întâlnirii Trump-Xi. De ce a ales liderul american să meargă în China alături de mai mulți oameni de afaceri

Cât de periculoasă este prezența hantavirus pe teritoriul României? Ce spune Adrian Marinescu despre cazul de la Arad

Plata nu se făcea oficial. Nu exista factură, chitanță sau document contabil. Banii erau colectați săptămânal sau zilnic. Suma varia în funcție de poziție. Tarabele de la intrare, cele din zonele cu flux mare de clienți, erau cele mai scumpe. Tarabele laterale erau mai accesibile. Cele din spate erau ieftine, dar veneau cu condiția „să nu ai pretenții”.

În realitate, ceea ce se vindea nu era chiria. Se vindea protecția.

Piața de legume. Sursa foto: Pixabay

Administratori, polițiști și complicități tăcute

Structura piețelor din acea perioadă a permis fenomenul. Administrațiile locale nu aveau instrumente sau nu aveau interesul să intervină. În multe orașe, administratorii piețelor știau exact cine controlează zonele, dar închideau ochii, din teamă sau din colaborare.

Poliția intervenea doar când situația scăpa de sub control. Erau bătăi, agresiuni, conflicte violente care izbucneau din motive banale: „cine stă azi la intrare?”, „cine a pus lada prea în față?”, „cine vinde pepeni fără permisiune?”. În acea perioadă, scandalurile din piețe ocupau constant presa locală. Erau zone în care uniforma nu aducea respect, iar legea nu se aplica unitar.

Unii comercianți povesteau că polițiștii patrulau în piață, dar evitau să intervină în conflicte cu „băieții care își rezolvau treburile”.

Taxa de protecție, în toate formele ei brute

Taxele percepute de interlopi nu erau fixe. Uneori se cereau bani pentru „loc”, alteori pentru „pază”. În alte situații, se pretindeau bani pentru „a nu avea probleme”. Comerciantul plătea pentru a nu fi amenințat, pentru a nu fi scos de la tarabă sau pentru a nu-i fi stricat marfa.

Unele grupări controlau chiar aprovizionarea. Producătorii mici nu puteau intra în piață fără acordul lor. Alții stabileau prețuri minimale, forțau comercianții să cumpere produse de la anumiți furnizori sau impuneau „tarife de acces” pentru transportatori.

Fenomenul semăna, în multe privințe, cu structuri mafiote din anii ’80 și ’90 din Italia sau Balcani. Dar în piețele românești era adaptat realității locale: direct, brutal, tranzacțional.

Cum au fost eliberate piețele

Fenomenul nu a dispărut de la sine. A fost nevoie de ani de reorganizare, de controale ANAF, de intervenții ale Poliției Economice și, în unele orașe, de introducerea sistemelor moderne de administrare. Apariția taxării pe casă de marcat, creșterea controalelor fiscale, schimbarea conducerilor de piețe și profesionalizarea administrării au tăiat din spațiul gri.

Piețele moderne au introdus:

Contracte clare, supraveghere video, cântare electronice verificate metrologic, taxe plătite doar la casierie, sisteme de acces controlat.

Aceste măsuri au redus semnificativ influența grupărilor. În orașele mari, fenomenul s-a diminuat masiv, odată cu investiții și cu apariția piețelor comerciale organizate. În orașele mici și în comune, reflexele anilor ’90 au rămas mai mult timp, dar și acolo schimbarea este vizibilă.

Mentalități care încă persistă în piețele din România

Chiar dacă interlopii nu mai controlează piețele la nivelul din trecut, o parte dintre mecanismele acelei epoci persistă în mentalitatea comercianților. Mulți vânzători încă preferă „rezervarea informală”, „locul meu de 20 de ani”, „înțelegerea” cu administratorul. Există încă zone unde lipsa de încredere în structurile oficiale este mare. Oamenii nu uită deceniile în care hârtia nu valora nimic, iar protecția se cumpăra altfel.

Piețele românești nu mai sunt cele din anii ’90. Dar umbra acelei perioade încă se simte în felul în care unii comercianți percep controlul, achitarea taxelor și relația cu administrația.