Sursa foto: Arhiva EVZ
Din cuprinsul articolului
”Un incendiu a izbucnit în culise într-un teatru. Clovnul a ieșit să avertizeze publicul; au crezut că este o glumă și au aplaudat. A repetat-o; aplauzele au fost și mai mari. Cred că așa se va termina lumea: spre aplauzele generale ale inteligenților care cred că este o glumă.” Søren Kierkegaard
Multă vreme mi-am dorit să citesc jurnalul lui Amiel. Acum, mulțumită unui excepțional anticar, fostul meu coleg din redacția ”Nu” - Radu Clichici, îl țin în mână…
Coperta e obosită, ușor pătată, cu acea patină pe care doar timpul o așază fără grabă, ca o respirație lentă a hârtiei, iar sus, discret, „Collection Helvétique”, apoi numele — Henri Frédéric Amiel — tipărit cu o sobrietate care nu mai are nimic de-a face cu stridența epocii mele, în timp ce titlul, ”Fragments d’un Journal Intime”, izbucnește într-un roșu stins, aproape rușinat de propria lui vizibilitate, și dedesubt, cu o cumințenie de care astăzi am uitat, mențiunea ediției îngrijite de Bernard Bouvier, urmată de acele două locuri care par deja mai reale decât prezentul meu — Geneva și Paris — legate prin numele unor edituri care nu mai înseamnă nimic pentru nimeni și tocmai de aceea par să însemne totul.
Totul e prea adevărat
Am căutat cartea aceasta fără să recunosc că o caut, poate dintr-un rest de încăpățânare, poate dintr-o nevoie de a verifica dacă ceea ce bănuiesc e adevărat, dacă lumea nu a fost întotdeauna atât de gălăgioasă, de expusă, de lipsită de rușine cum a devenit acum, și când în sfârșit am ținut-o în mâini, am avut pentru o clipă senzația că ating nu o carte, ci o dovadă, ceva care ar putea contrazice prezentul.
Dar, răsfoind-o, senzația aceea s-a transformat încet într-un gust amar, nu pentru că ar fi ceva fals în paginile lui Amiel, ci dimpotrivă, pentru că totul e prea adevărat într-un fel pe care nu-l mai suportăm, fiindcă fiecare rând pare scris dintr-o lume în care omul încă se temea de sine însuși, în care introspecția nu era o scenă, ci o retragere, o disciplină, o formă de pudoare pe care astăzi am înlocuit-o cu exhibiția continuă a oricărui gând, oricărei emoții, oricărei slăbiciuni transformate imediat în material de consum.
Cât de mult a pierdut lumea
La el, ezitarea are greutate, îndoiala are consistență, tăcerea nu e gol, ci limită, iar această limită, pe care o simt aproape fizic în fiecare pagină, mă apasă mai mult decât orice acuzație directă, pentru că îmi arată nu cât de mult a pierdut lumea, ci cât de mult am acceptat să pierdem fără să ne dăm seama.
Închid cartea și rămân o vreme cu mâna pe copertă, ca și cum aș încerca să opresc ceva din ea să se întoarcă înapoi acolo de unde a venit, și îmi dau seama că nu trecutul mă tulbură, ci prezentul meu, în care nimeni nu mai simte nevoia să se oprească înainte de a spune totul, înainte de a se expune complet, înainte de a-și pierde orice formă de demnitate fără să știe măcar că a pierdut-o.
Și atunci înțeleg că nu se poate face nimic mare, nimic care să schimbe lumea aceasta care a uitat până și reflexul reținerii, dar pot, poate, să nu mă las dus complet de ea, să nu particip cu aceeași ușurință la această risipire continuă de sine, și de aceea, cu o hotărâre care nu are nimic spectaculos în ea, dar care îmi pare mai solidă decât orice discurs, mă gândesc că anul acesta, de Paști, nu voi mai cumpăra parfumuri, nu voi mai alege haine, nu voi mai căuta acele daruri care se consumă repede și nu lasă nimic în urmă, ci le voi duce celor câțiva oameni dragi doar cărți, nu ca pe un gest de rafinament sau de diferențiere, ci ca pe o încercare de a le pune în mâini aceeași neliniște pe care o simt acum, aceeași tăcere care încă mai are sens și aceeași demnitate care, chiar dacă pare dispărută, încă poate fi recunoscută atunci când o întâlnești.
Totul se sprijină pe datoria împlinită
„Statul ce se sprijină doar pe interes - scrie Amiel într-o notă din 26 octombrie 1870 -, și este cimentat doar prin frică e o construcție josnică și precară. Subsolul oricărei civilizații este alcătuit din moralitatea mijlocie a maselor și din practica suficientă a binelui. Totul se sprijină pe datoria împlinită. Cei care, în umbră, și-o îndeplinesc, dînd un bun exemplu, sînt deci salvarea și sprijinul acelei lumi strălucitoare care îi ignoră. Zece oameni drepți ar fi salvat Sodoma, dar e nevoie de mii și mii de oameni de treabă ca să aperi un popor de corupție și de prăbușire morală.
Dacă ignoranța și pasiunea compromit moralitatea populară, trebuie să spunem că indiferența morală este boala oamenilor foarte cultivați. Această separare dintre inteligență și virtute, dintre gîndire și conștiință, dintre aristocrația intelectuală și mulțimea onestă și grosolană este cea mai mare primejdie pentru libertate. Cei rafinați, cei ironici, scepticii, cei inteligenți arată, când devin prea numeroși, că societatea e pe cale de a se dezorganiza. Ei sînt amoniacul subtil ce plutește deasupra latrinei. Un exemplu: secolul lui August și cel al lui Ludovic al XV-lea. Cei dezgustați și batjocoritori sînt niște egoiști care se dezinteresează de îndatoririle generale și care, cruțîndu-se de orice efort, nu împiedică nici o nenorocire. Finețea lor constă în a nu mai avea inimă. Ei se îndepărtează astfel de la adevărata umanitate și se apropie de natura demoniacă. Ce-i lipsea lui Mefistotel? Nu inteligența, desigur, ci bunătatea...
Opțiunea este un rău, dar, dacă este obligatorie
Astfel, când văd făpturi mărginite, ador inteligența. Iar când văd oameni inteligenți, îi iubesc pe oamenii de inimă. Numai echilibrul mă mulțumește. Opțiunea este un rău, dar, dacă este obligatorie, iau ceea ce este indispensabil, și prefer ceea ce mă contrariază și nu ceea ce disprețuiesc.”
Am senzația că textul acesta aparține unei lumi care încă mai avea consistență morală, chiar și în degradare, pentru că acolo răul avea o formă, avea un miros distinct, avea un deasupra și un dedesubt, în timp ce aici totul s-a amestecat până la indistincție, iar ceea ce el numea „amoniac subtil” nu mai plutește deasupra nimicului, ci s-a dizolvat în aerul pe care îl respirăm fără să-l mai simțim.
Moralitatea mijlocie a maselor
Statul despre care vorbește Amiel, josnic și precar prin interes și frică, pare astăzi, sub zodia neomarxismului coroziv în care ne aflăm, aproape coerent, fiindcă noi nu mai avem nici măcar această claritate rudimentară, interesul fiind ascuns sub limbaj tehnic și sub acele formule neutre care suspendă orice răspundere, iar frica fiind înlocuită de o oboseală difuză care nu constrânge, dar paralizează, care nu interzice, dar face inutil orice gest.
Cât despre acea „moralitate mijlocie a maselor”, mă tem că nu mai există nici ea ca forță, ci doar ca reflex, ca inerție socială în care oamenii își îndeplinesc datoria fără să mai creadă în ea, fără să o mai simtă, fără să o mai pună în raport cu ceva care ar merita numele de bine, iar această inerție nu mai susține nimic, ci doar împiedică, temporar, prăbușirea completă.
Observația despre indiferența morală a celor cultivați mi se pare nu doar justă, ci insuficientă, pentru că nu mai avem astăzi o aristocrație intelectuală separată, ci o inteligență difuză, accesibilă tuturor, care nu obligă pe nimeni la nimic, care explică totul și nu angajează nimic, în care ironia a devenit limbaj comun, scepticismul reflex, iar finețea nu mai este o formă de distincție, ci de evitare.
Și atunci imaginea aceea, care probabil îl scandaliza, nu mai are astăzi putere de șoc, pentru că nu mai există acel contrast între latrină și aerul de deasupra ei, între degradare și rafinament, ci doar o uniformizare în care totul a devenit respirabil, suportabil, acceptat fără revoltă.
Răul nu mai are nevoie de inteligență
Mefisto însuși ar fi astăzi inutil, nu pentru că am fi devenit mai buni, ci pentru că răul nu mai are nevoie de inteligență și nici nu mai resimte lipsa bunătății, fiindcă a devenit plat, administrativ, lipsit de tensiune și de orgoliu, incapabil chiar și de propria lui afirmare.
Iar acel echilibru invocat la final nu mai este decât o formă obosită de compromis între incapacitatea de a crede și incapacitatea de a simți, iar dacă sunt obligat să aleg, nu mai aleg ceea ce mă contrariază, cum ar fi fost poate demn, ci ceea ce mă solicită cel mai puțin, ceea ce îmi permite să continui fără să mă implic.
Și poate că aici se află diferența reală, aceea că lumea lui mai putea fi salvată, pentru că încă mai credea în salvare, în timp ce a noastră nu mai crede nici măcar în prăbușire, ci doar în această prelungire fără sens, fără direcție, fără sfârșit. -
Recitesc apoi rândurile marelui filosof pe care le-am folosit ca motto și parcă-s scrise pentru România de azi. Ardem în culise, dar fiecare avertisment e luat drept spectacol. Publicul râde și bate din palme, până și atunci când fumul devine sufocant. Așa o să sfârșim: printre aplauze, convinși că totul e o farsă.
România e țara cu cei mai puțini cititori din Europa
Dar aici clovnul nici nu mai are cui să strige. România e țara cu cei mai puțini cititori din Europa. Cine să recunoască incendiul, când cartea însăși devine inaccesibilă? Iar guvernul Bolojan tocmai a scumpit-o. Ca și cum ar închide ultima ușă de ieșire din teatru.
Îmi imaginez o țară fără librării, cu rafturi goale și manuale xeroxate, în care internetul oferă doar glume proaste și meme-uri în loc de cultură. Și neomarxiștii, cuprinși de un soi de veselie ieftină, vor aplauda. Aplauzele sunt mai ieftine decât o carte.
Nu știu dacă Kierkegaard s-ar fi gândit vreodată la asta: că lumea se poate sfârși nu doar în râs, ci și în tăcerea celor care nu mai citesc. Dar în România, asta e poate și mai grav decât incendiul.
Într-o lume care se grăbește să se uite pe sine, cartea rămâne. Nu din conservatorism, nu din nostalgie, ci pentru că este forma tăcută a memoriei, singura care nu cere nimic și oferă totul. Umberto Eco, în dialogul său cu Jean-Claude Carrière, spunea: „Nu sperați că veți scăpa de cărți.” O propoziție care sună ca o ironie, dar care în realitate e un verdict ontologic.
„Nu sperați că veți scăpa de cărți”
Volumul în care apare acest dialog, „Nu sperați că veți scăpa de cărți” (Non sperate di liberarvi dei libri, 2009), este o confesiune în doi despre durabilitatea cărții în epoca digitală. Eco nu apăra doar obiectul carte, ci o întreagă formă de gândire sedimentată, profundă, imposibil de convertit în format scurt. Cartea, spunea el, este o invenție perfectă — „ca roata sau lingura. Odată ce ai găsit-o, nu mai ai ce să adaugi.”
Acesta e motivul din care anul acesta, de Paști voi face cadouri doar cărți. Nu le spun prietenilor nimic dinainte, nu anunț nici o schimbare și nici nu pregătesc vreun discurs, pentru că orice explicație ar strica tocmai ceea ce încercam să păstrez, așa că am intrat în câteva librării aproape cu aceeași reținere cu care deschisesem cartea lui Henri Frédéric Amiel, atingând cotoarele fără grabă, răsfoind fără nerăbdare, căutând nu titluri mari sau ediții spectaculoase, ci acele cărți care nu se oferă imediat, care nu încearcă să convingă, care nu promit nimic, și tocmai de aceea par să conțină mai mult decât toate celelalte la un loc.
Într-un fel pe care nu-l pot explica fără să-l stric, am ales pentru fiecare câte ceva diferit, dar nu în funcție de gusturile lor, așa cum aș fi făcut altădată, ci mai degrabă în funcție de ceea ce mi se părea că le lipsește și poate că greșesc, iar în clipa în care am plătit, cu teancul acela de cărți în brațe, am avut o senzație ciudată, aproape de vinovăție, ca și cum aș fi cumpărat nu obiecte, ci o formă de tăcere pe care urma să o pun în mâinile altora fără să le cer acordul.
Cartea nu vrea nimic de la tine
Într-o lume în care totul se comprimă în fluxuri, notificări și aplicații, cartea cere niște ”amănunte”. Cere tăcere. Timp. Îndoială. Nu vine să placă, ci să te pună în criză. Eco avertiza cu un umor grav: „Cartea este făcută pentru a fi citită fără a fi întreruptă la fiecare cinci secunde de un e-mail.” Și tocmai de aceea, spunea el, nu va dispărea. Cartea nu vrea nimic de la tine. Nu cere să fii modern. Doar să fii prezent.
Dar cine mai are azi răbdare să stea în tăcerea unei pagini? Cine mai citește o frază care nu se termină cu o concluzie? Cine mai rabdă o idee care nu flatează? Generațiile tinere — și aici intră o altă voce, delicată, dar necruțătoare — par să fi pierdut această răbdare. Françoise Dolto, în lucrarea sa „Sexualité féminine” (1974), vorbea despre adolescenți ca despre niște crustacee: fragili, proaspăt ieșiți dintr-o carapace, în căutarea uneia noi. Un moment periculos și fertil.
Dar în lumea de azi, tinerii nu-și mai caută carapacea — o resping. Nu vor să se întărească. Vor să „se exprime”. Să fie „văzuți”. Dar să fie, desigur, protejați în fragilitatea lor ca stare permanentă. Au fost crescuți nu în inițiere, ci în „confort”. Și cum ar putea cineva crescut doar cu aplauze să suporte trauma unei pagini care nu se termină cu validare?
Idealurile s-au mutat. Nu mai e vorba de glorie, nici de sens, nici măcar de libertate. E vorba de „vizibilitate”. Tinerii nu vor să fie geniali, ci vizibili. Nu vor nemurire, ci viralitate. Nu mai vor iubire — vor impact. În acest context, cartea devine aproape obscenă: cere profunzime. Și mai ales: nu produce nimic imediat.
Într-o lume în care durerea e considerată traumă, iar critica —agresiune, e normal ca tânărul să nu mai vrea să fie crustaceu. El vrea să fie meduză: fără formă, fără coloană, doar cu reacții. Tot ce îl atinge îl rănește. Tot ce îl contrazice îl anulează. Trăiește într-un prezent prelungit, în care totul trebuie să fie confortabil, lizibil și „safe”. A devenit fragil cu program. Fragil cu pancartă. Fragil cu burse.
Idealurile?
Se spune că fiecare generație are mitologia ei. A lor e mitologia selfie-ului cu mesaj progresist. Nu mai vor glorie, ci vizibilitate. Nu mai vor posteritate, ci viralitate. Nu mai vor sens, ci „engagement”. Nici măcar nu vor bogăție, ci doar imaginea ei: yacht-ul închiriat pentru o oră, cocktailul pozat înainte de a fi băut, cărțile puse pe raft, dar necitite.
Despre iubire nu mai vorbim: a fost înlocuită de „relații funcționale” și de negocieri afective. Sexul a devenit un subiect logistic. Extazul – un drept de consum. Rușinea – o glumă retrogradă. Într-o cultură în care totul se poate spune, nimic nu mai contează.
Și totuși, acolo, pe marginea acestei lumi fluide, cartea continuă să respire. Încet, dar încă respiră. Eco avea dreptate: „Nu veți scăpa de cărți.” Nu pentru că le iubiți, ci pentru că nu puteți trăi fără ceea ce ele oferă — chiar și când pretindeți că puteți. Cărțile nu sunt doar povești, ci oglinzi, rezervoare de memorie, falii de realitate. Într-o lume a fragilității instituționalizate, cartea rămâne scandalos de verticală. Cere singurătate. Concentrare. Conștiință.
Ce literatură mai poate ieși din toate acestea?
Probabil una de fragment, de expunere, de confesiune accelerată. Se va scrie despre anxietate, despre identitate, despre mama absentă și tatăl „toxic”. Se va scrie cu furie domestică și cu punctuație lacrimogenă. Vor fi mii de cărți și puține fraze care să rămână. Se va scrie mult despre „eu” și aproape deloc despre „noi”.
Dar... mereu rămâne un „dar”. Undeva, câțiva tineri — stingheri, prost îmbrăcați, nepotriviți cu epoca — vor citi singuri. Nu pentru că le-a cerut cineva, ci pentru că n-au putut să nu facă asta. Își vor scrie cărțile nu cu intenția de a fi publicate, ci ca să înțeleagă. Nu vor fi influenceri. Nu vor fi chemați în platouri. Vor fi invizibili – și de aceea periculoși. Din ei se va naște iar literatura care zgârie. Nu cea care vindecă, ci cea care răstoarnă.
Ei sunt adevăratele crustacee: trec prin lume fără carapace, dar știind că suferința nu e de evitat, ci de transformat. Cuvânt cu cuvânt.
Eco avea dreptate: nu veți scăpa de cărți.
Pentru că omul are nevoie, periodic, de o memorie care nu poate fi derulată. O memorie care nu se poate modifica printr-un update. O formă de tăcere pe care doar lectura o oferă.
„Bibliotecile pot arde”, spune Eco în același dialog. „Dar și serverele pot cădea.” Nimic nu e veșnic. Doar ceea ce a fost asimilat, interiorizat, trecut prin sânge și conștiință. Și în acest sens, cartea este forma cea mai discretă a rezistenței împotriva uitării organizate.
Ea nu se plânge. Nu cere audiență. Doar așteaptă. Și în această așteptare, devine sacră.
Poate că viitorul nu va mai citi în masă. Poate că literatura va fi marginală. Dar mereu va exista un adolescent care va deschide o carte în tăcere. Nu pentru școală, ci pentru că n-are încotro. Nu pentru diplome, ci pentru că nu se mai poate respira în restul lumii.
Și de acolo, dintre rafturi prăfuite, va renaște o formă de gândire vie. Nealiniată. Conservatoare. Neconfortabilă. Umană. Pentru că acolo unde lumea aleargă spre uitare, cartea rămâne singura care știe să tacă. Iar în acea tăcere se mai poate regăsi o salvare.
