Alexandru Athanasiu, mesaj către Octavian Hoandră. Despre umor ca formă necesară de ameliorare a conduitei sociale

Distinse domnule Hoandră, dragă Octavian, vă trimit un text prilejuit de superbul articol pe care l-ați scris și a fost publicat în “Evenimentul Zilei”. Textul meu, pe care sper de asemenea să-l public în “Evenimentul Zilei”, se intitulează „Despre umor ca formă necesară de ameliorare a conduitei sociale. Ridendo castigat mores”.

Octavian Hoandră, instigator seducător de idei

Ca de obicei, Octavian Hoandră, în articolul „Românii, popor căruia i s-a furat viața și humorul”, publicat în ziarul Evenimentul Zilei, se înfățișează ca un instigator priceput și, totodată, seducător, în sensul că te provoacă, dar și te convinge printr-o manevră persuasivă aditivată cu un bine temperat rafinament druidic – așadar cu un început de ritual religios destinat formatării unei credințe definite – atunci când își aproprie un subiect pe care-l fezandează cu oxigenul propriilor gânduri și trăiri.

Umorul este, probabil, o temă aparent ușoară, deși a împovărat pe mulți indivizi care au încercat să-l exerseze sau chiar „dreseze”. El, umorul, nu trebuie confundat cu gluma, care reprezintă doar o posibilă sau chiar necesară premisă a sa, în timp ce umorul constituie o formă de acțiune și de atitudine prin care individul sau o comunitate aleg să își exhibe eul sensibil și gânditor, raportându-l la viață, destin, istorie.

Ce este și ce nu este umorul

Umorul este autoironia prin care atribuim relativului statutul de parte componentă a absolutului și chiar, câteodată, mai durabil decât acesta – Einstein docet. El, umorul, nu se confundă nici cu bășcălia, adică batjocorirea de tip nihilist a unui crez autentic și valoros prin ducerea acestuia în derizoriu. Dar nu se confundă nici cu futilitatea actului existențial, ilustrat printr-o manifestă superficialitate și imaginat doar ca un act fiziologic de inervare epidermică.

Ce salariu ar urma să câștige Mirel Rădoi la Gaziantep. Contre la distanță între Gigi Becali și Marius Șumudică

„Marea Înarmare”: Record istoric pentru bugetul SUA și miliarde de euro în Europa. Unde se situează România în acest plan colosal?

Umorul este și trebuie să fie o formă de înțelegere profundă a realității, dar și măsura justă de evaluare a gravității unor evenimente, precum și reacția absolut obligatorie a organismului social împotriva imposturii, a dictaturii prostiei – o reacție care, prin aciditatea râsului în fața perversiunii ticăloșiei, are menirea să le pună pe acestea mereu la „colțul istoriei”.

Funcțiunea socială a râsului

De ce vorbim și, mai ales, încercăm prin scris să combatem răul social prin umor, ca terapie izbăvitoare și ca procedură de îndreptare a moravurilor rele după formula scriitorului francez „ridendo castigat mores”, deviză a comediei lui J. De Sauteul?

Răspunsul stă în judecata pe care, cu meșteșug silogistic, o dezvoltă Octavian Hoandră. Este un postulat social faptul că absența umorului din societate nu este doar expresia unei oboseli psihice a comunității, dar și un fel de abdicare a acesteia de la exercițiul necesar și atât de trebuincios al omului de a face din umor – din râsul cu efect catarctic pe care acesta îl generează – tratamentul idoneu ce poate combate abandonul condiției de cetățean, transformând individul într-un supus mut, trist, deprimat.

Riscul vegetalizării neamului românesc

Într-adevăr, poporul român riscă, zi după zi, să nu mai caute bucuria succesului și nici să mai exprime verva râsului energizant și dătător de încredere individuală și socială. Râsul, transformat adesea în plâns, iar plânsul devenit deznădejde, reprezintă calea sigură de „vegetalizare” a neamului nostru în timpurile din urmă – și anume căderea sa într-un fatalism ce reproduce abandonul noxal.

Trebuie să recâștigăm înțelegerea vieții ca destin asumat prin exercițiul liberului arbitru și a faptului că râsul, ca expresie a umorului, să devină o călăuză fidelă și pricepută pe drumul nostru existențial. Da, să râdem de impostură și impostori, de lichelism și de lichele cocoțate în fruntea țării, să le identificăm și să le imputăm greșelile, nepriceperea, lăcomia, carierismul.

În vremurile vechi, Aristotel definea comicul ca efectul generat de inadecvarea între scopul pentru care se îndeplinește un act și rezultatele acțiunii întreprinse – mai direct spus, contradictorialitatea între obiectivele propuse ale unei politici publice și rezultatele obținute. Or, comicul, care la noi virează adesea în tragic din cauza lipsei de iscusință managerială ori a tarelor caracteriale, trebuie subliniat printr-un râs comunitar cât mai sonor.

Concluzie: râsul ca eliberare și reconstrucție

Așadar, dragă Octavian Hoandră, admirabil partener de idei și dialog, când națiunea română va înțelege funcțiunea tămăduitoare a umorului – prin aportul de reziliență la prostia umflată de aroganță, dar și ca modalitate de eliberare printr-un necesar catarsis de propriile noastre slăbiciuni – și vom da râsului funcțiunea sa terapeutică, atunci ne vom recâștiga bucuria de a fi liberi, de a împăca sensibilitatea din lăuntrul ființei noastre cu realitatea pe care o vom popula cu idealurile noastre de viață.

Doar astfel, vom putea închipui bucuria comunitară, acompaniată și susținută de umorul vindecător de conduite rele, prin împărtășirea stării de bine între noi toți și pentru noi toți, întrucât râsul, bucuria nu pot fi pe deplin metabolizate în solitudine și trăite ca experimente de solipsism.

PS: Mă bucur că, de o vreme încoace, am privilegiul de a-l citi pe Octavian Hoandră, prietenul meu de la Cluj, care tinde asimptotic și cu previzibil succes în viitor să-și aproprie statura spirituală a tizului său de la Roma.