Alexandru Grumaz. Sursa: Arhiva EVZ
Din cuprinsul articolului
Președintele SUA, Donald Trump, preferă să încheie o înțelegere cu Iranul în locul unui război. Știm asta pentru că a spus-o în repetate rânduri. Ceea ce nu știm este tipul de înțelegere pe care este dispus să o accepte și compromisurile pe care iranienii sunt dispuși să le facă. În momentul scrierii acestui articol, cele două părți au convenit să negocieze și să se întâlnească vineri, 6 februarie, în Turcia.
Trimisul special al SUA, Steve Witkoff, și ministrul iranian de externe, Abbas Araqchi, se vor întâlni la Istanbul, alături de reprezentanți ai Arabiei Saudite și Egiptului, a relatat Reuters. La rândul său Iranul a intensificat demersurile diplomatice la nivel regional. Ministrul iranian de Externe, Abbas Araghchi, președintele Masoud Pezeshkian și secretarul Consiliului Suprem de Securitate Națională, Ali Larijani, au fost implicați într-o serie de contacte și întâlniri diplomatice cu state din regiune. La 30 ianuarie, Araghchi s-a aflat la Istanbul, unde a avut întrevederi cu președintele turc Recep Tayyip Erdogan și cu ministrul de Externe Hakan Fidan.
Ulterior, pe 2 februarie, publicația Axios a relatat, citând două surse apropiate dosarului și un oficial american, că Araghchi urmează să se întâlnească în Turcia, pe 6 februarie, cu trimisul special al SUA pentru Orientul Mijlociu, Steve Witkoff, pentru discuții privind un posibil acord nuclear. În acest context, oficialii iranieni au transmis public semnale de deschidere față de reluarea negocierilor nucleare cu Statele Unite, o mișcare care pare menită să reducă riscul unei intervenții militare americane împotriva Iranului.
Teheranul a mai purtat discuții similare cu Washingtonul în primăvara anului 2025, în încercarea de a preveni escaladarea militară.
Se conturează trei posibile evoluții ale confruntării dintre Statele Unite și Iran. Primul scenariu este cel al unui „compromis forțat”, în care Teheranul acceptă limitări severe ale programului nuclear sub presiune externă. Al doilea vizează un „război controlat”, cu lovituri americane limitate asupra unor ținte strategice, inclusiv din conducerea iraniană.
Al treilea, cel mai instabil, este un „colaps necontrolat”, în care regimul se fracturează, lăsând în urmă un vid de putere. Indiferent de variantă toate aceste scenarii implică riscuri majore și consecințe grave pentru populația iraniană. Suntem martorii chintesienței a 47 de ani de experiență acumulată la Casa Albă și în Israel: o strategie complexă de a constrânge, intimida și destabiliza regimul iranian, alternând abil între dialog și presiune extremă.
Linii roșii la Teheran: rachetele și Axa Rezistenței nu sunt negociabile
Este puțin probabil ca Iranul să accepte condițiile preliminare impuse de președintele american Donald Trump pentru reluarea negocierilor. Washingtonul cere oprirea completă a îmbogățirii uraniului, limitarea programului de rachete balistice și încetarea sprijinului pentru Axa Rezistenței. Teheranul a respins constant orice discuție privind rachetele și aliații săi regionali, considerate elemente esențiale ale descurajării iraniene.
Deși regimul ar putea accepta o reducere a nivelului de îmbogățire a uraniului, este improbabil să renunțe complet la acest proces. Potrivit Reuters, oficiali iranieni consideră cerințele legate de rachete drept un obstacol mai mare decât cele privind programul nuclear, sugerând o posibilă flexibilitate limitată pe tema îmbogățirii, mai ales în contextul riscului unui atac american. Iranul a indicat anterior că ar putea reveni la pragul de 3,67% prevăzut în acordul nuclear din 2015 (JCPOA).
Ce vrea, de fapt, Trump de la Iran?
Întrebarea centrală a strategiei promovate de Donald Trump este cât de departe este dispus să meargă pentru a forța Iranul să cedeze. Răspunsul nu este simplu, pentru că cererile americane se află pe trei niveluri diferite de importanță strategică pentru Teheran: programul nuclear, arsenalul de rachete și rețeaua de intermediari regionali. Pe frontul nuclear, mesajele lui Trump au fost oscilante.
Inițial, el a cerut „dezmembrarea totală” a programului nuclear iranian, o cerință care ar echivala, din perspectiva regimului, cu o capitulare. Ulterior, discursul s-a nuanțat spre formula „fără arme nucleare”, o poziție mai apropiată de consensul tradițional al președinților americani. Diferența este esențială. Dacă miza este doar prevenirea obținerii bombei, Iranul ar putea accepta negocieri, ar putea face concesii limitate și ar câștiga timp, păstrând infrastructura de bază intactă.
Dacă însă Washingtonul insistă asupra eliminării complete a programului, este foarte puțin probabil ca liderul suprem Ali Khamenei să accepte, deoarece un astfel de acord ar fi perceput ca o înfrângere existențială în fața „Marelui Satan”. Arsenalul de rachete reprezintă o linie roșie și mai dură. Pentru Iran, rachetele sunt principalul instrument de descurajare care împiedică adversarii săi — în special Israelul și Statele Unite — să încerce răsturnarea regimului.
Din acest motiv, spațiul de negociere este extrem de limitat, poate chiar inexistent. Din perspectiva Teheranului, renunțarea la rachete ar însemna expunerea totală la atacuri viitoare, iar într-un scenariu extrem, regimul ar prefera confruntarea militară unei asemenea vulnerabilități. Cel mai mare potențial de negociere se află în zona intermediarilor regionali.
Grupări precum Hezbollah, Houthii yemeniți, milițiile irakiene sau organizațiile palestiniene sunt instrumente importante de proiecție a puterii iraniene, dar nu sunt percepute ca fiind vitale pentru supraviețuirea imediată a statului. În acest domeniu, Iranul ar putea accepta concesii reale sau mimate, mai ales dacă acestea ar permite evitarea unui război direct cu Statele Unite. În plus, Teheranul știe că monitorizarea și aplicarea strictă a unui asemenea acord ar fi extrem de dificilă, având în vedere experiența sa îndelungată în operațiuni clandestine.
Ca să înțelegeți reacțiile lui Trump trebuie să spunem că a desfășurat o presiune militară semnificativă în regiune tocmai pentru a forța un acord în condiții favorabile Washingtonului.
Din acest punct de vedere, momentul este unul de vulnerabilitate pentru Republica Islamică. Totuși, riscul major pentru SUA ar fi un compromis slab: un atac simbolic, un acord ambiguu sau o victorie diplomatică declarativă, care nu ar schimba real comportamentul Iranului.
Un astfel de rezultat ar submina grav credibilitatea americană și ar încuraja regimul de la Teheran. În final, strategia lui Trump pare să urmărească un rezultat maximal: oprirea verificabilă și permanentă a drumului Iranului către arme nucleare, limitarea capacităților sale de rachete și reducerea influenței sale regionale. Acest obiectiv nu răspunde aspirațiilor democratice ale poporului iranian, dar reflectă o realitate cinică a politicii regionale: pentru Washington și majoritatea actorilor din Orientul Mijlociu, un regim slăbit la Teheran este preferabil haosului pe care l-ar genera prăbușirea acestuia.
Centralism sau colaps: dilema structurală a Iranului
Iran este unul dintre cele mai diverse state etnice din Orientul Mijlociu, un veritabil mozaic cultural. Deși limba oficială este persana (farsi), aproximativ jumătate din populație aparține altor grupuri etnice. Persani ~61% (centrul țării: Teheran, Isfahan, Shiraz); Azeri ~16% (nord-vest: Tabriz, Azerbaidjanul Iranian); Kurzi ~10% (vest: Kurdistan, Kermanshah); Luri ~6% (vest și sud-vest: Lorestan); Baluchi ~2% (sud-est: Sistan și Baluchestan); Arabi ~2% (sud-vest: Khuzestan, coasta Golfului Persic); Turkmeni și alte triburi turcice ~2% (nord-est: Golestan); Alții ~1% (armeni, asirieni, georgieni – comunități urbane și enclave). Câteva observații sunt esențiale pentru înțelegerea stabilității statului iranian.
Persanii, majoritatea dominantă, controlează principalele instituții politice, culturale și religioase, iar farsi funcționează ca ”lingua franca” care leagă întregul sistem. Azerii, cea mai mare minoritate, sunt bine integrați în elitele statului—chiar și liderul suprem Ali Khamenei are origini azere—deși își păstrează o identitate culturală turcică puternică. În schimb, grupurile din periferiile de frontieră—kurzii, baluchii și arabii—sunt adesea mai defavorizate economic și reprezintă „călcâiul lui Ahile” al stabilității interne.
Protestele sau tendințele separatiste din aceste regiuni sunt percepute de Teheran drept amenințări existențiale, frecvent asociate cu ingerințe externe. Această diversitate explică de ce, în „momentul Westfalian” despre care discutam, Iranul pune un preț atât de mare pe centralism și pe o armată puternică: statul trebuie să fie suficient de forțos pentru a împiedica forțele centrifuge ale acestor numeroase naționalități să fragmenteze țara. Istoric, Republica Islamică a funcționat ca un „stat revoluționar” care își exportă ideologia.
Un moment Westfalian ar însemna ca Iranul să accepte să fie un stat-națiune „normal”, care își limitează autoritatea la propriile granițe și încetează să mai intervină în afacerile interne ale vecinilor (prin grupări proxi precum Hezbollah sau Houthis). Întâlnirile recente dintre oficialii americani (ex: Steve Witkoff) și cei iranieni (Abbas Araghchi) vizează un acord care să includă nu doar programul nuclear, ci și limitarea influenței regionale a Iranului — practic, o așezare „Westfaliană” a pieselor pe tablă.
Armada SUA în Oceanul Indian
Armada americană a desfășurat zeci de aeronave în baze care operează în apropierea Iranului și a concentrat aproximativ 12 nave de război în sau în vecinătatea Orientului Mijlociu în ultima lună, potrivit oficialilor americani din domeniul apărării, imaginilor din satelit și datelor de urmărire disponibile public.
Mișcările creează condițiile pentru — fără a garanta — posibile lovituri militare americane împotriva regimului iranian în săptămânile următoare. Consolidarea este mai redusă decât cea realizată de Pentagon înaintea atacurilor de anul trecut asupra programului nuclear iranian, au declarat oficiali americani actuali și foști, sub protecția anonimatului. Cu toate acestea, ea îi oferă președintelui Donald Trump o pârghie militară credibilă în timp ce încearcă să readucă Teheranul la masa negocierilor și este probabil să fie extinsă în zilele următoare. Ceea ce fac ei este să pregătească teatrul de operațiuni pentru a oferi un set extins de opțiuni ofensive în cazul în care președintele ar ordona atacuri militare.
Administrația Trump pare să pregătească forțe capabile să susțină operațiuni mai ample decât loviturile țintite din iunie asupra infrastructurii nucleare iraniene.
De această dată, spun ei, nu se conturează un „obiectiv discret” clar delimitat. Deși părți ale desfășurării au fost raportate anterior sau anunțate de Pentagon, această evaluare oferă o imagine de ansamblu a mobilizării actuale și a implicațiilor ei strategice.
United States Central Command (CENTCOM), care coordonează operațiunile americane din regiune, a refuzat să comenteze. La începutul lunii trecute, când mobilizarea se afla în faze incipiente, Trump a promis sprijin pentru protestele antiguvernamentale izbucnite în Iran, declarații interpretate de unii oficiali drept semnale favorabile schimbării regimului. În acel moment, anumiți responsabili americani își exprimau însă îngrijorarea că resursele militare americane din Orientul Mijlociu erau insuficiente pentru a face față unui posibil contraatac major iranian, în condițiile în care alte forțe fuseseră direcționate în Caraibe.
Între timp, bilanțul represiunii violente a protestelor continuă să crească. Activiști și organizații pentru drepturile omului susțin că peste 6.000 de persoane au fost ucise. Cu forțe suplimentare acum la dispoziție, Trump a afirmat că „armada” are rolul de a pune presiune pe Teheran pentru reluarea negocierilor privind programul nuclear. Vineri, 30 ianuarie, ministrul iranian de externe Abbas Araghchi a avertizat: „Așa cum [Iranul] este pregătit pentru negocieri, este pregătit și pentru război”. La rândul său, Ali Larijani, oficial de securitate de rang înalt, a anunțat pe rețelele sociale că „aranjamentele structurale pentru negocieri progresează”.
Potrivit oficialilor din domeniul apărării, portavionul USS Abraham Lincoln, însoțit de trei distrugătoare cu rachete ghidate, a intrat în zona de responsabilitate a CENTCOM pe 26 ianuarie și se află în prezent în nordul Mării Arabiei. Fiecare distrugător este echipat cu sisteme de apărare aeriană și zeci de rachete, inclusiv Tomahawk, utilizate și în loviturile americane asupra țintelor nucleare iraniene de anul trecut. În mod tradițional, Statele Unite mențin un portavion în Orientul Mijlociu, însă niciunul nu s-a aflat în regiune din octombrie. Administrația Trump a redirecționat portavionul Abraham Lincoln din Marea Chinei de Sud luna trecută.
Cel puțin alte opt nave de război americane se află în zonă, inclusiv distrugătoarele USS McFaul și USS Mitscher, poziționate în apropierea Strâmtorii Ormuz.
În același timp, Iranul a desfășurat drone deasupra zonei, iar imagini din satelit recente indică prezența a ceea ce analiștii descriu drept un portavion iranian de drone. CENTCOM a transmis într-un comunicat că Iranul are dreptul să opereze în spațiul aerian și în apele internaționale, dar a avertizat că „orice comportament nesigur și neprofesionist în apropierea forțelor americane, a partenerilor regionali sau a navelor comerciale crește riscurile de coliziune, escaladare și destabilizare”.
Pe lângă navele de război, peste trei duzini de aeronave americane — avioane de vânătoare, drone, aparate de realimentare, recunoaștere și transport — au ajuns în regiune sau au fost redislocate în ultimele săptămâni, conform datelor de zbor și imaginilor din satelit. Majoritatea au aterizat la baza aeriană al-Udeid din Qatar, inclusiv cel puțin o duzină de avioane de vânătoare F-15E și nouă aeronave A-10C Thunderbolt II, utilizate pentru sprijinul și protecția trupelor terestre. Interesant este ca iranienii incita americani în Marea Arabiei. Miercuri, 4 februarie 2026, două incidente militare provocate de Iran împotriva activelor americane din Orientul Mijlociu au amplificat tensiunile înaintea negocierilor planificate pentru vineri 6 februrarie.
O dronă iraniană a fost doborâtă în Marea Arabiei după ce s-a apropiat agresiv de portavionul american USS Abraham Lincoln, iar câteva ore mai târziu Marina SUA a escortat în siguranță un petrolier sub pavilion american, amenințat de canoniere iraniene, episoade care au avut loc pe fondul unor pregătiri diplomatice intense și al unor poziții încă divergente privind agenda discuțiilor cu Teheranul. Petrolierul american menționat în incidentul din Strâmtoarea Hormuz este nava „Stena Imperative”, un tanker sub pavilion american care se îndrepta spre Bahrain când a fost abordat de șalupe înarmate ale Gărzilor Revoluționare Iraniene și provocat în timpul navigației, înainte de a fi însoțit în siguranță de o navă de război americană
Bruxelles–Teheran: punctul fără întoarcere
La începutul anului 2026, relațiile dintre Uniunea Europeană și Iran au ajuns într-un punct critic. Decizia Bruxelles-ului de a desemna Corpul Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC) drept organizație teroristă a avut efecte mult dincolo de simbolism, generând implicații juridice și strategice majore și distrugând practic ultimele canale diplomatice funcționale dintre cele două părți. În mediile diplomatice, momentul este deja descris drept un „punct de neîntoarcere”. Reacția Teheranului a fost rapidă și simetrică: Parlamentul iranian a adoptat o lege care declară toate forțele armate ale statelor membre UE drept „grupări teroriste”.
Această decizie transformă militarii europeni aflați în misiuni în Orientul Mijlociu în potențiale ținte, cel puțin în logica oficială iraniană, și alimentează temeri privind posibile acțiuni împotriva navelor comerciale europene în Strâmtoarea Ormuz. Decizia UE vine după ani de ezitare, dar a fost accelerată de trei factori-cheie: dovezile privind livrarea de rachete iraniene către Rusia și utilizarea lor în războiul din Ucraina, intensificarea represiunii interne din Iran și rolul activ al IRGC în atacuri asupra intereselor occidentale în Marea Roșie.
Împreună, aceste evoluții au consolidat percepția că Gardienii Revoluției acționează ca un instrument militar ofensiv, nu ca o simplă structură de securitate națională. Diplomații avertizează că regiunea se îndreaptă spre un scenariu de tip „furtuna perfectă”, în care o scânteie minoră ar putea declanșa o escaladare cu efecte globale.
Axa Iran–China–Rusia își concentrează forța navală pe rutele vitale ale petrolului
La începutul lunii februarie 2026, Iran, China și Rusia sunt implicate simultan în două exerciții navale majore, desfășurate în teatre maritime diferite, dar unite de același mesaj strategic: contestarea deschisă a dominației occidentale asupra rutelor maritime critice și transmiterea unui semnal de forță coordonată în fața prezenței masive a flotei americane în regiune. Deși relatările din presă creează uneori confuzie geografică, cele două manevre fac parte din aceeași logică de putere.
Exercițiul principal, „Maritime Security Belt 2026”, aflat la a opta ediție, are loc la final de ianuarie și început de februarie în Marea Oman și nordul Oceanului Indian. La acesta participă marina iraniană, inclusiv Corpul Gardienilor Revoluției Islamice, alături de forțe navale din Rusia și China. Iranul este actorul cel mai masiv implicat, mobilizând atât marina armatei regulate, cu fregate, corvete și nave de sprijin – inclusiv Flotila 103, revenită recent dintr-o misiune în Africa de Sud – cât și marina IRGC, cu bărci rapide de atac dotate cu rachete, nave catamaran din clasa Shahid Soleimani, elicoptere și drone de supraveghere și atac.
Rusia participă cu unități ale Flotei din Pacific, printre care fregata Mareșal Șapoșnikov, modernizată cu rachete de croazieră Kalibr, nava de aprovizionare Boris Butoma și, posibil, corveta Stoikiy.
China trimite distrugătoare de rachete ghidate din clasa Type 052D, fregate Type 054A și nave logistice de reaprovizionare, unități aflate de regulă în misiuni de escortă în Golful Aden. Contextul este unul extrem de tensionat. Exercițiile se desfășoară în paralel cu desfășurarea unei flote americane de mari dimensiuni în regiune, decisă de administrația Trump. Ca răspuns direct, pe 1 și 2 februarie, forțele IRGC au programat exerciții cu muniție reală chiar în Strâmtoarea Ormuz, punctul prin care trece o mare parte din exporturile globale de petrol, un gest cu valoare simbolică și strategică ridicată. În paralel, China conduce exercițiul „Will for Peace 2026”, desfășurat sub egida BRICS+ în sudul Oceanului Atlantic și vestul Oceanului Indian, în largul Africii de Sud, începând cu 9 ianuarie.
La manevre participă China, Rusia, Iran și Africa de Sud, cu Egiptul, Etiopia și Indonezia ca observatori. Este pentru prima dată când Iranul participă oficial la exerciții navale BRICS+ în această zonă, un semnal clar de solidaritate politică și militară între statele vizate de sancțiuni occidentale. Deși Marea Roșie este o zonă de conflict activ din cauza atacurilor rebelilor Houthi, Rusia, China și Iran evită să își desfășoare acolo exercițiile navale comune, pentru a nu intra într-o confruntare directă cu navele NATO.
Alegerea Mării Oman și a Oceanului Indian le permite să evite contactul direct cu forțele occidentale, păstrând în același timp presiunea asupra Strâmtorii Ormuz și asupra rutelor globale de aprovizionare cu energie. Oficial, exercițiile sunt prezentate ca acțiuni de combatere a pirateriei și terorismului maritim, incluzând trageri reale asupra țintelor aeriene și maritime, operațiuni de eliberare a navelor capturate, misiuni de căutare și salvare.
În realitate, ele urmăresc obiective mult mai ample: coordonarea tehnică și militară între flotele celor trei state, testarea interoperabilității, schimbul de experiență și demonstrarea capacității de proiecție a forței într-o zonă vitală pentru comerțul global și securitatea energetică a Chinei. În esență, aceste manevre transmit un mesaj fără echivoc: în Oceanul Indian și Golful Oman, ordinea unipolară dominată de Statele Unite este contestată de o axă militară tripartită care își revendică dreptul de a influența regulile de navigație și securitate. Nu este vorba de simple exerciții, ci de o demonstrație coordonată de forță, desfășurată chiar lângă una dintre cele mai importante artere energetice ale lumii.
SUA își ridică scutul aerian: războiul cu Iranul rămâne pe masă
Președintele Donald Trump nu a indicat public dacă și în ce condiții ar ordona folosirea forței împotriva Iranului, iar oficialii americani spun că atacuri aeriene iminente nu sunt așteptate în acest moment. În schimb, Pentagon se concentrează pe întărirea apărării aeriene în Orientul Mijlociu, pentru a proteja Israelul, aliații arabi și forțele americane în eventualitatea unei represalii iraniene și a unui conflict de durată. Potrivit oficialilor din domeniul apărării, armata americană ar putea executa lovituri aeriene limitate asupra Iranului dacă președintele ar da ordinul chiar astăzi.
Totuși, un atac decisiv, de amploarea celui cerut de Trump în planurile de contingență, ar declanșa aproape sigur un răspuns proporțional din partea Teheranului, ceea ce face esențială existența unor sisteme solide de apărare aeriană în regiune. În acest context, SUA desfășoară o baterie suplimentară THAAD și mai multe sisteme Patriot în bazele unde sunt staționate trupe americane din Iordania, Kuweit, Bahrain, Arabia Saudită și Qatar, pe lângă distrugătoarele deja prezente, capabile să intercepteze rachete și drone. Sistemele THAAD sunt destinate interceptării rachetelor balistice la mare altitudine, inclusiv în afara atmosferei, în timp ce bateriile Patriot apără împotriva amenințărilor cu rază scurtă și medie.
United States Central Command a refuzat să comenteze, iar Casa Albă a transmis, prin purtătoarea de cuvânt Anna Kelly, că Trump „are multe opțiuni” și speră ca forța să nu fie necesară, dar avertizează că timpul pentru o înțelegere este limitat. Trump a afirmat că Iranul negociază serios, dar a făcut din nou referire la „nave mari și puternice” care se îndreaptă spre regiune dacă diplomația eșuează. Liderul suprem iranian Ali Khamenei a răspuns public, avertizând că un atac american ar transforma conflictul într-un „război regional”. Experiența recentă explică prudența americană.
În iunie 2025, SUA au ajutat la apărarea Israelului în fața unui baraj de rachete iraniene, înainte de a lansa operațiunea „Midnight Hammer” împotriva a trei situri nucleare iraniene, folosind bombardiere B-2 și rachete de croazieră lansate de pe submarine. Iranul a ripostat a doua zi cu 14 rachete asupra bazei aeriene Al Udeid Air Base, centrul operațiunilor aeriene americane din regiune. Deși majoritatea rachetelor au fost interceptate de sistemele Patriot americane și qatareze, una a lovit baza, provocând pagube limitate.
Oficialii americani avertizează că o campanie aeriană mult mai amplă ar determina Teheranul să folosească întregul său arsenal de rachete balistice și să activeze rețeaua de forțe proxi din regiune, de la miliții șiite din Irak și Siria până la rebelii houthi din Yemen, capabili să lovească nave comerciale și infrastructură energetică. Această perspectivă a alarmat statele din Golf. Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite au anunțat recent că nu vor permite folosirea teritoriului sau spațiului lor aerian pentru atacuri americane asupra Iranului, încercând să se izoleze de eventuale represalii.
În paralel, Washingtonul continuă consolidarea militară: trei escadrile de F-15E sunt dislocate în Iordania pentru interceptarea dronelor, opt distrugătoare americane sunt poziționate astfel încât să poată doborî rachete și UAV-uri iraniene din Mediterana de Est până la Strâmtoarea Ormuz, iar unități F-35 și avioane de război electronic EA-18G Growler sunt mutate mai aproape de Orientul Mijlociu. Desfășurarea suplimentară de sisteme THAAD este considerată un semnal puternic al pregătirii pentru un conflict potențial, având în vedere că SUA dispun de doar șapte astfel de baterii operaționale la nivel global.
În esență, Washingtonul transmite că nu caută un război imediat, dar se pregătește pentru cel mai dur scenariu. Miza nu este doar un eventual atac asupra Iranului, ci capacitatea Statelor Unite de a rezista și controla un conflict regional extins, în care apărarea aeriană ar deveni linia de apărare decisivă.
Sisteme Patriot, sisteme THAAD și interceptoare Patriot
Sistemul THAAD a jucat un rol important în protejarea centrelor populate israeliene de atacurile iraniene în timpul verii trecute, mai ales că Israelul a rămas fără propriile interceptoare Arrow, a relatat The Wall Street Journal. Însă SUA au ars munițiile într-un ritm amețitor, lansând peste 150 de rachete, reprezentând aproximativ un sfert din numărul de interceptoare achiziționate vreodată de Pentagon.
Pentru a accelera producția de interceptoare THAAD, Pentagon și Lockheed Martin au anunțat săptămâna trecută semnarea unui acord-cadru care prevede creșterea capacității anuale de producție de la 96 la aproximativ 400 de unități. Decizia vine la doar câteva săptămâni după un acord separat pentru majorarea producției de interceptoare Patriot, pe fondul cererii tot mai mari generate de tensiunile din Orientul Mijlociu. Oficialii americani avertizează însă că aceste acorduri nu vor avea un impact semnificativ în cazul izbucnirii unui conflict în următoarele săptămâni, întrucât extinderea producției necesită timp pentru a se materializa în livrări efective.
Între timp, măsurile defensive continuă pe teren. Deși Statele Unite aveau deja sisteme Patriot desfășurate în unele locații din Golf, imagini recente din satelit indică faptul că, în ultima săptămână, a fost instalată o celulă Patriot suplimentară la Al Udeid Air Base, una dintre cele mai importante baze aeriene americane din regiune. În ianuarie, armata americană a anunțat o celulă de coordonare la baza qatareză, menită să consolideze cooperarea în domeniul apărării aeriene și antirachetă cu partenerii din Golf.
Mutarea unor sisteme suplimentare de apărare aeriană către alte baze din regiune va ajuta la o mai bună protejare a instalațiilor și centrelor populate ale SUA, dar ar putea, de asemenea, să pună sub presiune unitățile și proviziile dacă izbucnește un conflict mai amplu.În ecuația complexă a administrației Trump, amenințarea unui atac asupra Iranului nu este neapărat un precursor al războiului, ci mai degrabă o pârghie extremă în ceea ce președintele american consideră a fi 'negocierea supremă'.
Rămâne de văzut dacă această strategie a presiunii maxime va forța Teheranul să accepte un nou cadru regional sau dacă, dimpotrivă, va împinge acest ”moment Westfalian” al Orientului Mijlociu într-o nouă logică a haosului, unde interesele comerciale și stabilitatea statală vor fi sacrificate pe altarul unei confruntări pe care niciuna dintre părți nu și-o poate permite cu adevărat.
