2,6 miliarde dolari are de recuperat România, anunță Nicolae Ceaușescu. 13 decembrie 1989. Ultimele 30 de zile ale comunismului

Ceausescu, Elena și Nicolae, 1988. sursa: Fototeca online a comunismului românesc

În istoria recentă a României, puține documente sunt mai încărcate de o ironie tragică decât stenograma ultimei cuvântări rostite de Nicolae Ceaușescu la încheierea Plenarei CC al PCR. Cu aproape 10 zile înainte de a fi executat, liderul de la București trasa, cu o precizie birocratică halucinantă, liniile unui viitor care nu avea să mai existe.

Textul publicat în presa din data de 13 decembrie 1989 este o colecție de obsesii, amenințări și triumfalism statistic, rostite în fața unei săli care aplauda mecanic prăbușirea iminentă.

„Țara socialistă mediu dezvoltată” și inamicii invizibili

Discursul debutează sub semnul unei „unanimități” osificate. Ceaușescu anunță adoptarea planurilor pentru 1990, an pe care îl vizualiza ca piatra de hotar pentru atingerea unui nou statut istoric.

„Realizarea obiectivului strategic de trecere a țării noastre la un nou stadiu de dezvoltare — acela de țară socialistă mediu dezvoltată”, declara el triumfător.

Liderul laudă încheierea cincinalului 1986-1990, susținând că obiectivele au fost atinse în ciuda unui context ostil: „un cincinal care s-a realizat în condiții economice mondiale grele”. Această retorică a cetății asediate era menită să justifice privațiunile, totul fiind pus pe seama „justeței liniei generale a partidului nostru” și a „trăiniciei și forței orânduirii noastre socialiste”.

Obsesia controlului. „Turismul” tehnologic și amenințările

Dincolo de cifrele macroeconomice, discursul trădează nervozitatea lui Ceaușescu față de realitatea din fabrici, pe care o percepe ca fiind sabotată de incompetență și dezordine. El critică dur specialiștii care plecau în schimburi de experiență:

„Trebuie să punem capăt cu desăvârșire anarhiei, lipsei de răspundere și transformării activității de punere în funcțiune într-un fel de activitate de turism, la care sunt trimiși să se plimbe, și în țară, și în străinătate, oameni care nu au nimic comun cu activitatea respectivă.”

Soluția propusă este rigidizarea extremă a responsabilității prin conceptul de „furnizor unic”. Ceaușescu cere imperativ: „Să nu se mai admită sub nici un motiv livrarea de materiale și utilaje necorespunzătoare!”, acuzând faptul că reparațiile capitale prost făcute au dus la „nerealizarea planului de producție, datorită deselor întreruperi”.

Finanțele. „Leul socialismului” și interdicția de a trăi mai bine

Poate cel mai cinic capitol al discursului este cel financiar. Ceaușescu se laudă cu achitarea datoriei externe, folosind un limbaj arhaic, de voievod care a scăpat de vasalitate: „Pentru prima oară, România să nu mai aibă de plătit nici un tribut, nici un fel de obligații față de alte țări sau monopoluri străine.”

El anunță că țara dispune de „însemnate rezerve valutare” și are de recuperat creanțe uriașe, „2,6 miliarde de dolari și 1,4 miliarde ruble”, bani pe care îi numește „o rezervă financiară a țării, a poporului nostru”. Obiectivul său declarat era fantezist: „Trecerea treptată la convertibilitatea leului, care să fie, într-adevăr, un leu puternic, să reprezinte un leu al socialismului român!”

Totuși, paradoxul este imediat: deși țara are bani, populația nu are voie să beneficieze de ei. Ceaușescu avertizează sever împotriva relaxării austerității, criticând mentalitatea celor care sperau la o viață mai ușoară: „Să nu-și facă în nici un fel loc tendința că, dacă avem o situație așa de bună, hai să cheltuim mai mult, să risipim mai mult! Sunt unii care procedează așa. Desigur, și în familie fac rău dacă procedează astfel, dar în societatea noastră aceste mijloace aparțin poporului.”

O nouă Curte de Justiție

Viziunea lui Ceaușescu asupra viitorului devenea tot mai represivă. Nemulțumit de eficiența organelor de control existente, el propune crearea unui Consiliu superior de coordonare a activității de control, o super-structură de poliție economică.

Inovația terifiantă era componenta juridică a acestui organism: „Crearea unei Curți de Justiție în cadrul acestui organism... care să poată chema în judecată pe oricine încalcă legile țării, din orice domeniu de activitate și ale căror hotărâri devin obligatorii.”

Era visul suprem al stalinismului târziu: transformarea erorilor economice în infracțiuni judecate pe loc, de o instanță specială.

Ruptura de lumea reală

Pe plan extern, izolarea lui Ceaușescu este totală. Referindu-se la întâlnirea liderilor Tratatului de la Varșovia de la Moscova, el se declară șocat de faptul că reformele (Perestroika) înlocuiesc dogma: „Pentru noi este de neînțeles o întâlnire a conducătorilor... unde să nu se discute problemele dezvoltării acestor țări... deci să nu se discute cum să acționăm pentru a asigura dezvoltarea construcției socialiste.”

Pe plan intern, ruptura de realitate atinge apogeul prin anunțarea unei noi structuri în CC: „Comisia pentru nivelul de trai și autoaprovizionare”. În timp ce românii făceau foamea, Partidul își propunea să „determine o preocupare mult mai activă... pentru înfăptuirea prevederilor planurilor privind ridicarea nivelului de trai”.

Mai mult, Ceaușescu era deja cu gândul la alegerile programate pentru 11 martie 1990, trasând directive clare despre cine are voie să candideze: „Să poată fi înscriși pe lista de candidați numai aceia care răspund exigențelor și voinței alegătorilor.”

Urări în fața abisului

Încheierea discursului rămâne, peste timp, o mostră de umor negru involuntar. Cu o seninătate absolută, în fața unei săli care scanda „Ceaușescu și Poporul!”, acesta le urează tuturor: „Deoarece mai sunt puține zile până la Noul An... cele mai bune urări pentru Noul An! Un An Nou cu rezultate cât mai bune, în toate domeniile! La mulți ani!”

Niciunul dintre cei prezenți, și cu atât mai puțin cel de la tribună, nu bănuia că „rezultatele” Anului Nou vor însemna tocmai dispariția lor de pe scena istoriei.

Cu aplauzele „puternice, prelungite” răsunând în sală, România intra în ultimele zile ale dictaturii.