EVZ Special
24 august 1991. Ziua în care Mihail Gorbaciov a rupt legătura cu Partidul Comunist al URSS
Mihail Gorbaciov sursa: arhiva istorica
Din cuprinsul articolului
În după-amiaza de 24 august 1991, la doar trei zile după prăbușirea puciului de la Moscova, Mihail Gorbaciov a făcut pasul pe care, vreme de șase ani, îl evitase: a anunțat că demisionează din funcția de secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. A taxat dur puciul conservatorilor din partid.
Declarația sa, publicată câteva zile mai târziu în presa sovietică, acuza direct Secretariatul și PolitBiroul că nu s-au opus loviturii de stat. Admitea, fără ocolișuri, că „membri ai conducerii partidului” s-au numărat printre conspiratori. Era, de fapt, certificatul de deces al fuziunii partid-stat care definise regimul sovietic timp de peste șapte decenii. Planul său eșuase...
24 august 1991 și drumul către ruptură
Când Gorbaciov urcă la vârful PCUS, în 1985, moștenirea sa e un colos rigid, cu o economie inertă și un aparat politic osificat. Perestroika și glasnost au încercat să desfacă chingile: liberalizarea presei, alegeri competitive pentru Congresul Deputaților Poporului, recunoașterea pluralismului politic. Momentul cheie vine în martie 1990, când este abrogat Articolul 6 din Constituție — „rolul conducător” al partidului. Din clipa aceea, PCUS nu mai este statul; devine doar o forță între altele, forțată să concureze cu mișcări naționale, partide nou-apărute și cu autoritatea tot mai sigură a liderilor republicani.
Această „destramare controlată” a trezit rezistența aripii conservatoare. În culise se coace ideea stopării tratatului de Uniune pe care Gorbaciov îl pregătise pentru a salva, sub altă formă, legătura dintre centru și republici. În august 1991, un grup de demnitari — între care șeful KGB Vladimir Krucikov, ministrul Apărării Dmitri Iazov, ministrul de Interne Boris Pugo și premierul Valentin Pavlov — îl izolează pe Gorbaciov la Foros, în Crimeea, proclamă „starea excepțională” și încearcă să întoarcă ceasul istoriei.
Trei zile care au schimbat secolul
Imaginile sunt încă vii: Boris Elțîn, președintele RSFSR, urcat pe un tanc în fața „Casei Albe” din Moscova, citind un apel la rezistență; mii de oameni construind baricade; unități militare refuzând ordinele puciștilor. După trei zile, 19–21 august, complotul se prăbușește. Gorbaciov revine la Moscova, dar nu mai e același lider: autoritatea politică reală s-a deplasat către Elțîn, iar Partidul — compromis moral de propria compactizare cu puciștii — își pierde sprijinul popular și pârghiile instituționale.
Pe 23 august, Elțîn suspendă activitatea ramurii ruse a Partidului Comunist și dispune preluarea bunurilor sale în numele statului. A doua zi, 24 august, Rada de la Kiev proclamă independența Ucrainei. În acest climat de accelerare istorică, demisia lui Gorbaciov din fruntea PCUS nu mai e un gest tactic, ci recunoașterea unei evidențe: partidul-stat nu mai există.
Textul care a pecetluit o epocă
În declarația din 24 august, Gorbaciov notează că structurile de vârf ale PCUS „nu s-au pronunțat împotriva loviturii de stat”, că Comitetul Central „nu a reușit să adopte o poziție de condamnare” și că „o serie de comitete de partid și instituții mass-media” au susținut complotiștii, punând „milioane de comuniști” într-o poziție stânjenitoare. Concluzia: „nu consider posibil să continui să exercit funcțiile de secretar general” și apelul ca partidul „să se dizolve”, lăsând formațiunilor republicane și organizațiilor locale libertatea de a-și decide propriul destin. În același timp, Gorbaciov cheamă „comuniștii cu orientare democratică” să construiască, pe baze noi, o formațiune care să participe la transformările democratice.
Era o despărțire fără echivoc. Până atunci, Gorbaciov jonglase între reformă și loialitatea față de partidul care l-a creat. Din 24 august, raportul se inversează: pentru președintele URSS, supraviețuirea proiectului politic — o Uniune reformată, contractuală — era mai importantă decât supraviețuirea PCUS.
Ce a urmat
Toamna lui 1991 a accelerat toate procesele începute cu doi ani înainte. Republicile baltice obțin recunoașterea internațională, Ucraina confirmă independența prin referendumul din 1 decembrie, iar la 8 decembrie, la Belaveja, liderii Rusiei, Ucrainei și Belarusului anunță încetarea existenței URSS și crearea Comunității Statelor Independente. Pe 25 decembrie, Gorbaciov demisionează din funcția de președinte al URSS; o zi mai târziu, Sovietul Republicilor declară oficial sfârșitul Uniunii. În Rusia, prin decretul din 6 noiembrie 1991, activitatea Partidului Comunist (atât PCUS, cât și filiala rusă) este interzisă — un epilog greu de imaginat cu doar un an înainte.
De ce contează 24 august
Demisia lui Gorbaciov din fruntea PCUS marchează momentul în care partidul încetează să mai fie axul politicii sovietice. Nu e doar o criză de cadre sau un accident al istoriei; este coliziunea frontală dintre un proiect de modernizare (imperfect, contradictoriu) și o mașină politică incapabilă să se reformeze fără să se destrame. Acel text, sec și tăios, transformă în act ceea ce realitatea politică deja produsese: separația dintre stat și partid.
Istoric, ziua de 24 august 1991 stă într-o triadă cu imaginile de pe tancul lui Elțîn și cu coborârea drapelului roșu de pe Kremlin. Împreună, ele spun povestea ieșirii dintr-un secol: sfârșitul unei religii politice, începutul unei tranziții dureroase și deschise. Gorbaciov nu a „dărâmat” singur sistemul; l-a deschis, l-a fisurat și, în cele din urmă, a refuzat să-l mai apere când acesta și-a arătat chipul real, în zilele puciului. Din acel refuz s-a născut demisia din 24 august — și, odată cu ea, recunoașterea că istoria sovietică intrase în ultima ei pagină.
