11 ianuarie 1990. Înființarea Partidului Național Țărănesc. Rolul crucial al lui Corneliu Coposu

Corneliu Coposu. Sursa foto: Arhiva EVZ

Pe 8 ianuarie 1990 se înscriu legal primele partide politice. Este actul oficial de naștere al Partidului Naţional Ţărănesc-Creştinşi Democrat, al cărui preşedinte este din prima zi Corneliu Coposu. Concomitent apare și Partidului Social Democrat Român, condus de Sergiu Cunescu.

Pe 11 ianuarie 1990, noua putere încă nu știa cum să reacționeze. În ziua următoare urma să se confrunte cu prima manifestație puternic anti-comunistă. Și mulți români aveau să afle cine este Corneliu Coposu. Securitatea lui Nicolae Ceaușescu știa foarte bine. Nu reușise să-l înfrângă pe Corneliu Coposu. Nu va reuși nici FSN-ul lui Ion Iliescu...

Corneliu Coposu, un țărănist autentic

Din punct de vedere istoric, Corneliu Coposu era un exponent al continuității democratice, fiind legat de Partidul Național-Țărănesc (P.N.Ț.) prin tradiție. Născut la 20 mai 1914 în comuna Bobota, ca fiu al lui Valentin și al Aureliei, acesta povestea că tatăl și bunicul său au activat în Partidul Național Român din Austro-Ungaria încă înainte de unirea cu Ardealul. Format profesional ca avocat și ziarist, cu studii juridice definitivate la Cluj în 1934, Coposu nu a aparținut niciunei alte formațiuni politice în afară de P.N.Ț., în cadrul căruia a aderat oficial la organizația de tineret în anul 1935.

Cariera sa politică și publicistică a fost marcată de o ascensiune constantă în ierarhia partidului, culminând cu funcția de secretar al Președintelui Iuliu Maniu (1940-1946) și secretar adjunct la Clubul Partidului (1946-1947). Ca jurnalist, a scris la numeroase publicații democratice și de partid, precum „Adevărul”, „Dimineața” și „Dreptatea”.

Deși a candidat la alegerile din 1946 în județul Sălaj fără a fi declarat câștigător, el și-a asumat rolul de funcționar administrativ și redactor, refuzând orice funcțiune publică în cadrul administrației de stat. În plan personal, acesta se descria într-o notă dată Securității ca un om fără avere mobilă sau imobilă, fiind evacuat din locuința închiriată, imediat după arestarea sa din iulie 1947.

Domiciliu Obligatoriu după eliberarea din 1962

În raport cu marile curente ideologice ale secolului XX, Coposu se definea ca un adversar neclintit al fascismului, huliganismului și antisemitismului. Acesta menționa, în aceeași notă, contribuția sa personală la realizarea actului de la 23 august 1944 și eforturile depuse în perioada ocupației hitleriste pentru victoria forțelor democratice.

Referitor la relația cu Partidul Comunist, declarația sa evidențiază o tranziție de la o politică de colaborare pe baza unor obiective și adversități comune până în 1945, la o controversă ideologică deschisă în presă între anii 1945 și 1947. În ciuda anilor petrecuți în lagăre și închisori precum Pitești, Craiova sau Capul Midia, acesta susținea cu demnitate că nu a desfășurat nicio activitate interzisă sau îndreptată împotriva siguranței statului.

Arestat și condamnat în 1947, după executarea unei condamnări de 15 ani de detenție grea în penitenciarul Râmnicu Sărat, Corneliu Coposu a fost eliberat la 9 iulie 1962 și i s-a fixat un domiciliu obligatoriu (D.O.) pe timp de 24 de luni în comuna Rubla, raionul Brăila.

Cum îl descria Securitatea

Fost secretar personal al lui Iuliu Maniu și figură centrală a P.N.Ţ., Coposu a intrat imediat sub supravegherea strictă a Securității, care i-a deschis dosar individual în aprilie 1963 sub acuzația de a fi continuat activitatea „dușmănoasă”. Deși inițial a adoptat o atitudine pasivă, dedicându-și timpul lecturii și refacerii fizice după anii de exterminare, prezența sa a stârnit un interes imens în rândul celorlalți deținuți politici aflați în aceeași localitate.

Pe măsură ce s-a acomodat la Rubla, Corneliu Coposu a devenit un pol de atracție pentru ceilalți „D.O.-iști”, transformându-și locuința într-un spațiu de întâlnire constantă, caracterizat de informatori ca fiind un continuu „du-te vino”.

Agentura Securității, prin surse precum „Eugen Stănescu” sau „Preda Viorel”, l-a descris ca pe un om extrem de inteligent, comunicativ, dar și încăpățânat, care emana o demnitate și un prestigiu ce impuneau respect chiar și în acele condiții mizere. Prestigiul său era consolidat de faptul că nu se implica în bârfele satului și că își împărțea pachetele și banii primiți cu cei care îl vizitau, fiind perceput ca un lider natural.

Apariția Grupului Coposu

Din punct de vedere politic, Coposu folosea relatările despre evenimente trecute și ironia subtilă pentru a insufla optimism celor din jur, evocând adesea personalitatea lui Iuliu Maniu și comentând cu scepticism realizările regimului socialist. Urmărirea sa a dus la formarea conceptului de „grupul Coposu” în rapoartele informative, acesta fiind acuzat de prozelitism național-țărănist și de menținerea unei atitudini de „superioritate” față de ideologia oficială a statului.

După expirarea domiciliului obligatoriu și eliberarea soției sale, Arlette, în aprilie 1964, familia Coposu s-a reunit în București, trăind în condiții extrem de dificile, opt persoane în doar două camere. Istoria locuințelor sale reflectă trauma unei întregi generații: de la garsoniera distrusă de bombardamentele germane, la evacuările forțate ale mamei și surorilor sale în 1952 pentru a face loc nomenclaturii regimului. În cele din urmă, Corneliu Coposu s-a stabilit în strada Mămulari nr. 19 în anul 1975, o clădire salvată în mod providențial de la demolările masive din anii '80, care s-au oprit chiar în pragul imobilului său.

Pe parcursul anului 1989, Corneliu Coposu a trăit sub o supraveghere constantă a Securității, fiind subiectul a 27 de percheziții domiciliare și a numeroase interogatorii periodice după eliberarea sa din 1962. În ciuda acestui climat opresiv și a infiltrării permanente cu informatori, el a reușit să mențină legături strânse atât cu alți foști deținuți politici, cât și cu personalități din exil.

A refuzat orice compromis cu autoritățile comuniste

Menţionăm că atît cît a fost cu D.O., cît şi după ridicarea restricţiilor domiciliare, COPOSU CORNEL a fost contactat de către D.G.I.E. (serviciul de informații externe - n.a.), şi solicitat în repetate rînduri – ultima dată în anul 1967 luna iulie – să scrie articole la ziarul „Glasul Patriei” (publicație de propagandă externă comunistă - n.a.), însă a refuzat categoric, afirmînd că... „mai bine rămîn cu un salariu mic, să muncesc, decît să colaborez la acest ziar, nu vreau să arunc cu noroi în foştii conducători şi în partidul din care am făcut parte”.

De asemenea în anul 1967 a fost solicitat de către ziarul „Scînteia”, să scrie un articol la suplimentul ce urma să apară cu ocazia zilei de 23 August, dar şi de această dată a refuzat, spunînd că nu vrea să apară semnătura sa în publicaţiile actuale (fragment dintr-o notă a Securității)

Documentele vremii arată că, pe 11 aprilie 1989, autoritățile monitorizau corespondența secretă a lui Matei Boilă din Cluj, iar pe 23 mai, istoricul Gheorghe Buzatu îi propunea lui Coposu publicarea eseului său „Hitler și Stalin”. În vara aceluiași an, pe 3 iunie, Coposu a fost urmărit de trei surse ale Securității în timp ce participa la dezvelirea statuii lui Gheorghe Șincai la Bobota. Ulterior, pe 28 august, Grigore Vieru l-a abordat pe „Senior” pentru a solicita sprijinul lui Ion Rațiu în vederea procurării unei tipografii.

În toamna anului 1989, activitățile lui Coposu s-au desfășurat pe fundalul unor schimbări internaționale majore, planurile lui Mihail Gorbaciov de înlăturare a liderilor din estul Europei și discuțiile de la Malta cu George Bush privind prăbușirea sistemului comunist, fiindu-i cunoscute din corespondența cu prietenii din afara României.

Pregătirea sa discretă a făcut ca momentul decembrie 1989 să îl găsească gata de acțiune, menținând contacte constante cu cei care părăsiseră țara. Această promptitudine în reacții a descumpănit autoritățile nou instalate.

Apelul PNȚCD din 22 decembrie 1989

Declanșarea Revoluției la Timișoara pe 16 decembrie 1989 și ulterior la București pe 21 decembrie a mutat centrul de comandă al rezistenței țărăniste chiar în casa lui Corneliu Coposu. În noaptea de 21 spre 22 decembrie, în locuința sa a fost elaborat Apelul PNȚ (integral aici), semnat inițial de zece persoane, printre care se numărau Ion Diaconescu, Ion Puiu, Ion Bărbuș și Ioan Lup.

În ciuda efortului de reorganizare a forțelor democratice, sosirea sa la sediul Comitetului Central, locul noii puteri, în noaptea de 22 decembrie a fost marcată de un refuz brutal. Petre Roman a relatat că Ion Iliescu și Alexandru Bârlădeanu au strigat simultan „Să plece!”.

La un moment dat a fost anunţată sosirea lui Corneliu Coposu. (...) „Să plece!” au strigat, aproape simultan, Bârlădeanu şi Iliescu. (...) Acum sunt convins că, exact în momentul acela, ceva din revoluţia română a luat o turnură greşită, al cărei preţ l-am plătit şi îl mai plătim şi azi. (Petre Roman - Libertatea ca datorie)

În ultimele zile ale lunii decembrie 1989, Coposu s-a dedicat în totalitate reconstrucției formale a partidului interzis de comuniști în 1947. Pe 26 decembrie, l-a contactat pe Ion Andrei-Gherasim pentru a-i propune funcția de șef de cabinet, iar pe 27 decembrie l-a chemat la București pe Ioan Huiu pentru reorganizarea structurilor politice.

Întâlnirile național-țărăniștilor s-au desfășurat inițial la Casa Memorială „Nicolae Titulescu” de pe Șoseaua Kiseleff, până la obținerea sediului din Piața Rosetti. Partidul istoric a fost astfel relegalizat prin efortul supraviețuitorilor închisorilor comuniste.