Walter Mitty la Cotroceni sau triumful visului mediocru. Ipocrizia ca protocol social

L-am văzut, și eu, pe președintele Dan, în ultimul interviu, cu acea încrâncenare a omului care nu mai explică nimic nimănui, dar continuă s-o facă — ca un reflex al vinovăției. În spatele cuvintelor lui despre anularea alegerilor și „responsabilitatea lui Călin Georgescu” se simte, mai mult decât o strategie politică, Se simte o spaimă. Nu față de adevăr, ci față de tăcerea care vine după el.

Pentru cine vorbește? Americanii știu deja totul, și nu din conferințele lui. Europenii au propriile rapoarte, scrise pe hârtie groasă, cu antet și parafă. Votanții lui Georgescu nu pot fi convinși, fiindcă pentru ei nu există argumente, ci doar convingeri. Iar ceilalți, cei care cred că anularea a fost o lovitură de stat, n-au nevoie de explicații: au văzut destule în viață.

Așa că rămâne el — vorbind singur, în golul care-l desparte de adevăr. Repetând, până la epuizare, aceleași justificări, ca un om care se întoarce obsesiv la locul crimei, sperând că poate, de data asta, scena va arăta altfel. Că urmele vor dispărea, că sângele va fi doar o pată de lumină pe asfalt.

Dar memoria nu se lasă ștearsă cu discursuri. Ea stă acolo, mută și fidelă, în spatele fiecărui cuvânt spus prea târziu. Și poate tocmai de asta, în vocea lui Nicușor Dan se simte, dincolo de aroganță și ironie, o neliniște de om descoperit. Nu de lume, ci de sine. Nimic nu e mai tragic decât un vinovat care-și explică vina după ce toți ceilalți au încetat să-l mai asculte.

După furtuna justificărilor, urmează liniștea. O liniște ciudată, aproape artificială — ca atunci când actorii părăsesc scena și luminile rămân aprinse, fără rost, peste decorul gol. Așa arată acum puterea: un teatru abandonat în grabă, cu ecouri care se mai izbesc de pereți.

Nicușor Dan nu mai are interlocutori, are doar microfoane. Iar microfoanele, spre deosebire de oameni, nu contrazic, nu întreabă, nu privesc. Ele doar absorb vocea fără să creadă.

Și e ceva aproape tragic în această imagine a președintelui vorbind cu aerul, încercând să dea sens unei lumi care nu-l mai ascultă.

În clipa în care puterea se sfârșește, nu rămâne decât spectacolul propriei sale iluzii — o formă de teatru în care fostul actor își joacă, pentru sine, ultimul rol: acela al omului care încă pare important.

Dar în fundal nu se mai aud pași, nici șoapte. Doar aparatele de filmat care bâzâie mecanic, ca niște insecte obosite.

Liniștea asta nu e pace. E golul care urmează după zgomot, momentul în care discursul nu mai are cui să se adreseze și începe să se prăbușească în sine.

Nimic nu e mai dureros decât să vezi cum un om care a vorbit prea mult e condamnat, în cele din urmă, să tacă.

„Nicușor Dan a anunțat că anul acesta, Primăria nu va aloca bani pentru Catedrala neamului”, zice o

știre Digi 24 din 15 martie 2021, ora 12,06

„Vrem spitale, nu catedrale!” — scandau cu piepturile umflate de progres și certitudinea că lumina vine doar de la Bruxelles. Astăzi, aceiași moraliști de serviciu și-au descoperit credința. Se închină. Cu o solemnitate de gală, cu fețele lungi, pioase, atent încadrate de camerele televiziunii care altădată îi învăța că Dumnezeu e un concept retrograd, și cât de minunate sunt marșurile LGBT în zi de sfîntă sărbătoare religioasă…

Până și „unitatea militară neomarxistă” din presă — aceea care ani de zile a invitat doar „societari civili” antrenați în ONG-urile lui Soros — a găsit, peste noapte, tonul dulceag al sfințeniei. Se vorbește despre „renașterea spirituală a neamului”, despre „emoția credinței”, despre „întoarcerea la rădăcini”. E atâta ipocrizie în aer, încât și tămâia pare să-și piardă mirosul.

Cei care ieri  știau că ”Dumnezeu preferă lemnul și locurile mici”, cei care ironizau moaștele, azi le pipăie cu sfială. Cei care râdeau de călugări, azi le cer binecuvântarea. România lor — o țară de atei care se închină duminica și de credincioși care fură luni dimineața. Totul e reversibil.

Ipocrizia nu mai e rușine, e protocol social. Și, sincer, îi iese bine poporului neomarxist. Ei n-au nevoie de credință — au nevoie de aparența ei. De imagine. De emoția ieftină care ține cât un story pe Instagram.

Mă uit la fețele lor luminate de ecrane și mă gândesc că poate Dumnezeu n-a plecat din țara asta. Poate doar s-a ascuns — jenat — după o coloană bizantină a Catedralei, așteptând să se termine transmisiunea în direct. În România, credința e bună, dar doar dacă prinde bine la public. Mâine, aceiași oameni vor striga din nou, cu sfințenie în glas:

În 1939, James Thurber publica în The New Yorker povestirea „The Secret Life of Walter Mitty” — istoria unui bărbat banal, prizonier al propriei fantezii eroice. Mitty își trăia zilele într-o lume mică, dar mintea lui era plină de misiuni glorioase: pilot în război, chirurg salvând vieți, spion curajos, general victorios. Era, într-un sens, eroul perfect: doar că eroismul lui exista doar în universul lui interior.

Timpul a făcut din Walter Mitty un arhetip al omului modern: visătorul care se simte prea mic pentru lume, dar prea lucid ca să accepte insignifianța.

Și totuși, ce se întâmplă atunci când un Mitty reușește? Când omul modest, timid, ușor ridicol în gesturi, ajunge exact acolo unde, în fanteziile sale, se imagina mereu? Ce se întâmplă când visul învinge realitatea — nu în minte, ci în istorie?

Când îl privești la televizor, vorbind apăsat, cu acea combinație de stinghereală și certitudine, înconjurat de drapele și microfoane, ai impresia că asişti la o scenă extrasă direct din fantezia lui Thurber. Mitty-ul român nu mai visează: trăiește. Dar lumea din jur, paradoxal, arată tot ca un vis prost editat.

Mitty se imagina conducând escadrile în furtună — Nicușor conduce ședințe de guvern. Mitty salva vieți cu bisturiul imaginar — Nicușor semnează ordonanțe de urgență. Mitty era aclamat pentru curaj — Nicușor e tolerat pentru că știe matemetică. Mitty își trăia eroismul în minte — Nicușor îl administrează prin comunicate de presă și o echipă plătită să-i filmeze excursiile.

Între ficțiunea lui Thurber și realitatea noastră, diferența nu mai e de conținut, ci de scară. Fantezia s-a materializat, iar visătorul s-a instalat în instituție.

Ceea ce la Mitty era tandru, aproape copilăresc, la Nicușor devine tragic: e victoria visului într-o lume fără poezie.

Nicușor Dan nu e un om rău, nici un impostor. E, în fond, un om disciplinat, educat, fără cruzime. Dar exact asta îl face incompatibil cu propria putere. A ajuns prea sus pentru psihologia lui. Într-o lume a spectacolului, el e figura antieroică prin excelență: lipsit de magnetism, incapabil să mintă frumos, și totuși convins că adevărul tehnic poate înlocui farmecul.

Mitty-ul român trăiește nu într-un vis eroic, ci într-un Excel moral, îmbogățindu-se pașnic, din banii de campanie, de la contributori secreți, decontați de români.

Fantezia, în lumea lui Thurber, era o evadare din banalitate. La noi, a devenit politică de stat. România lui Nicușor Dan seamănă cu mintea lui Mitty: un amestec de idealism și dezordine, o structură logică infestată de vis.

României i s-a livrat un președinte care nu știe să fie președinte, dar care crede cu fervoare că exact asta e dovada moralității sale.

De fapt, Nicușor Dan nu e doar un om: e un simptom. E expresia acelui vis est-european al micului intelectual care, prin perseverență, ajunge să confunde vocația cu funcția.

„Mittyanismul românesc” — dacă-l putem numi astfel — e boala celor care cred că atingerea puterii înseamnă împlinirea ființei. Că odată ce visul se realizează, viața va deveni coerentă. Numai că visul, când se împlinește, se transformă în birocrație și, mai ales, dragoste de putere.

Într-un fel, România însăși e o țară mittyană: o națiune care se visează mare, respectată, europeană — și care, trezită, descoperă că are doar aparențele măreției.

Nicușor Dan e expresia perfectă a acestui paradox. A ajuns „sus”, dar susul nu mai înseamnă nimic. E visul care, realizat, se topește în aerul rarefiat al funcției.

Ca și Walter Mitty, președintele cu nume tragic, Nicușor, trăiește într-o permanentă disonanță: lumea reală nu seamănă deloc cu cea din fantezie. Poporul e nerăbdător, presa e ostilă, economia e gri. Fantezia ordinii s-a ciocnit de inerția căderii bolojeniste. Iar omul timid, care visa să repare lumea, descoperă că trebuie, de fapt, să o administreze. Și se gândește că e mai simplu dacă reinventează binomul SRI-DNA. Dictatura are soluții simple, la fel ca și matematica…

În fața camerelor, pare obosit, uneori electrocutat, cu gesturi nefirești, cu voce joasă, rostind fraze pe care nici cei care l-au votat nu le mai ascultă. E momentul în care Walter Mitty, în povestirea lui Thurber, își aprinde ultima țigară și visează că moare eroic. Doar că Mitty-ul nostru nu visează: el chiar există ca președinte la Cotroceni, singur, în lumina rece a unui bec de birou.

Istoria are uneori un umor crud. E posibil ca România să  se fi ales, pentru prima dată,  cu un om care pare decent — și să fi descoperit că decența nu e suficientă.

Că visul românesc, de a avea un conducător corect e, în sine, o fantezie mittyană.

Că între vis și guvernare, între ideal și realitate, e o distanță pe care nici o onestitate nu o poate acoperi.

Walter Mitty trăia în minte și era liber. Nicușor Dan trăiește în realitate și e captiv.

Asta e ironia finală: visul, când se împlinește, devine cel mai dur coșmar.

Aceeași privire nesigură, aceeași voce stinsă, ușor tremurată, ca a unui profesor care a greșit ceva la tablă, dar continuă să explice din rușine. E președintele României. Walter Mitty de provincie ajuns la Cotroceni.

E ceva aproape duios în imaginea asta: un om mic încercând să poarte haina istoriei. Se vede că îl apasă. Nu are nimic din instinctul teatral al politicienilor, nimic din aroganța funcției. E un om decent care pare mereu surprins că lumea chiar se așteaptă la ceva de la el. Și în asta stă tragedia lui — și poate a noastră.

Mitty visa eroismul, dar știa că nu-l va atinge niciodată. De aceea era liber. Nicușor trăiește visul și s-a blocat în el. E prizonierul propriului ideal. În el nu mai există fantezie, ci o formă de seriozitate sterilă, matematică, fără viață. Îl vezi cum vorbește dar totul sună ca și cum ar descrie un vis în care nu se mai întâmplă nimic.

Și totuși, e ceva tulburător în această tăcere care-l înconjoară. Nu e vulgar, nu e viclean. Nu are vicii vizibile, nici pasiuni. Pare un om care și-a amputat tot ce era viu, ca să poată rămâne „curat”. Iar această curățenie, dusă la extrem, devine o formă de moarte lentă. Un om fără patimă nu mai schimbă nimic — doar administrează vidul.

Oare simte noaptea, singur în biroul de la Cotroceni, că țara i se scurge printre degete, cum i se scurge și visul? Poate că își spune, în felul lui, că a făcut tot ce-a putut, și nu se poate salva, - el și cei care l-au pus acolo -,  doar prin readucerea la putere a SRI în frăție cu procurorii ?  Posibil.  Trăim, cu acest matematician parașutat de neomarxismul sorosist în fruntea României, cea mai blândă tragedie: visul care s-a împlinit și n-a mai adus nimic.

Asta e, până la urmă, drama României: nu că a ajuns să fie condusă de oameni răi, ci de oameni visători, docili, îndrăgostiți de măreția puterii, dar incapabili să se trezească.

Și nimic nu e mai periculos decât un vis care a devenit administrație.