Într-o seară, am primit câteva mesaje pe WhatsApp de la un prieten mai tânăr decât mine. Îl cunosc de aproape treizeci de ani. Pe atunci era student, unul dintre acei tineri străluciți care îți dădeau impresia că istoria, după atâtea improvizații și imposturi, va încăpea în sfârșit pe mâini competente.

Citea cu entuziasm pe Tocqueville și vorbea despre libertate cu o seriozitate aproape solemnă. În el vedeam, într-un fel, imaginea a ceea ce generația mea sperase să producă: oameni educați, inteligenți, capabili să înțeleagă mecanismele lumii libere și să le folosească pentru a construi o societate normală. Între timp, a devenit o figură importantă a politicii.

A ocupat chiar un post important în arhitectura statului și a făcut lucruri bune, cu un curaj pe care puțini l-ar fi avut. Sunt sigur că destinul lui politic va continua, fiindcă merită din plin…A intrat acolo unde noi, cei din redacții și cafenele, credeam cândva că se decide destinul țării.

Tocmai de aceea, cuvintele lui au avut asupra mea un efect neașteptat. Nu erau triumfale. Nu vorbeau despre victorii, despre influență sau despre putere. În spatele lor am simțit mai degrabă o oboseală și o dezamăgire greu de ascuns. După trei decenii, privea în urmă cu o anumită mânie, nu împotriva altora, ci împotriva acelei iluzii în care crezuse și el.