Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > Vestea cea mai bună: adversarul a murit!
Vestea cea mai bună: adversarul a murit!

Vestea cea mai bună: adversarul a murit!

De puțin timp, am devenit un consumator de presă sportivă. Dedic mici porțiuni din timpul meu liber ziarelor de specialitate, emisiunilor tv, știrilor din domeniu și nu-mi pare rău. M-a convins Cătălin Tolontan povestindu-mi o discuție mai veche pe care ar fi avut-o dl Andrei Pleșu cu maestrul Radu Cosașu. Autorul ”Parabolelor lui Isus” l-ar fi întrebat pe autorul ”Supraviețuirilor” ce pierde dacă nu frecventează jurnalismul sportiv. Maestrul Cosașu, care, se știe, este și un dăruit gazetar sportiv, aureloat deja de un nimb legendar prin redacțiile de profil, ar fi răspuns: ”Nimic. De pierdut nu pierzi nimic, dar dacă ai citi despre sport ai cîștiga enorm”. Confirm. Personal, simt deja primele cîștiguri.

 Urmărind ce scriu jurnaliștii sprotivi de la București despre sportivii români implicați în competiții internaționale poți vedea limpede cîteva trăsături de caracter ale rrromânului autentic. Iată, de pildă, un titlu decupat chiar în dimineața în care scriu aceste rînduri de pe un site mai degrabă politic-generalist care dă, însă, și știri sportive: ”Veste excelentă pentru Simona Halep: ce a pățit Bouchard înaintea meciului direct.”  Știrea este că Bouchard s-a îmbolnăvit ori s-a accidentat și nu s-a putut antrena cum trebuie. Asta este, crede jurnalistul nostru, o veste excelentă pentru Simona Halep. Cîte lucruri spune această știre despre croiala noastră interioară!

Este imediat de spus că e anapoda, omenește vorbind , să anunți ca pe o  veste bună că cineva (oricine!) resimte o limitare a puterilor sale fizice ori psihice. Nu mai zic cum e dacă mai sînt și ceva dureri. Apoi, e absolut jignitor pentru Simona Halep – adică, vrea să spună gazetarul, Bouchard trebuie să joace într-un picior ca Halep să aibă șanse? Nu în ultimul rînd, e absurd în context. Să explic puțin. Simona Halep, pe care o simpatizează foarte mulți români printre care mă număr și eu, are de jucat într-un turneu de mare anvergură cu jucătoarea Eugenie Bouchard din Canada. Cultura mea în domeniu, mică și nesigură, îmi spune că cele două jucătoare sînt vîrfurile mondiale ale generației lor – Halep are 23 de ani, Bouchard are 20 de ani. Este, așadar, de așteptat ca istoria meciurilor Halep – Bouchard să fie lungă și palpitantă de acum înainte, cam cum era rivalitatea Chris Evert – Martina Navratilova în secolul trecut, ori cam cum este rivalitatea Djokovici – Nadal în tenisul masculin actual. Dacă accidentarea lui Bouchard este o veste bună pentru Halep, deduc că forma bună a jucătoarei din Canada este o veste rea pentru Halep. Atunci, cum își imaginează gazetarul autor de asemenea titluri că va decurge rivaliatea Bouchard – Halep în următorii 10 ani? Visul Simonei Halep și al nostru, suporterii ei, să fie de-acum înainte o Bouchard cît mai des șchioapă, iar ghinionul ei și al nostru să fie o Bouchard sănătoasă? Să ne petrecem următorul deceniu dînd acatiste să-și scrîntească Bouchard piciorul înaintea fiecărui meci cu Halep? Dacă norocul absolut pentru Halep este să întîlnească în meciuri numai adeversare accidentate, ar mai fi ea marea campioană pe care ne-o dorim cu toții? Mie mi se pare că Halep este cu atît mai merituoasă cu cît o învinge pe Bouchard în deplinătatea forțelor ei și că o victorie a Simonei Halep în fața unei adversare bolnave nu e tocmai deplină. Aduce puncte, dar nu aduce deloc prestigiu. Or, punctele contează în clasamente anuale (pe care le uită toată luma după ceva vreme, că de-aia sînt anuale!), dar prestigiul contează în istorie, în memoria colectivă, în mitologia care face sportul să fie ceea ce este. Tenisul, ca orice alt sport, e fascinant prin poveștile sale și nu prin clasamentele sale.  De aceea, gloria nu are mare legătură cu punctele și după glorie aleargă, în cele din urmă, un sportiv, nu-i așa? Sau, poate, sînt eu prea novice în materie și îmi scapă miza profundă a sportului.

Situația descrisă de mine mai sus are (doar?) valoare de exemplu. Presa sportivă românească devine întotdeauna euforică la vestea că adversarii alor noștri sînt betegi. Veste bună: adversarul e bolnav sau, în sporturile de echipă, lipsește un jucător de bază. Veste rea: adversarul e în formă, lotul e complet și valid. Pe logica asta, cea mai bună veste cu putință ar fi că adversarul n-a venit la meci sau că a murit în preziua meciului. Așa, am învinge sigur! De ce am impresia că, în sinea noastră, asta ne-am dori de fiecare dată? De ce am impresia că asta are de-a face cu felul nostru de a fi în lume și nu doar cu felul nostru de a fi în sport? Noi nu vrem să învingem rivalii cînd sînt în vîrful formei lor, noi vrem să-i ambuscăm cînd sînt handicapați. E firesc pentru țara în care cea mai populară urare adresată cuiva care intră în programul de lucru nu este nici ”succes!” și nici măcar neo-urbanul ”zi bună!”, ci vechiul dar niciodată învechitul ”serviciu ușor!”. Să ne fie ușor este adevărata victorie pentru noi. De aceea, cred, ne este din ce în ce mai greu.

 

 

Nota redacţiei: Întrucât apropierea campaniei electorale a transformat secţiunea de comentarii într-o platformă de propagandă politică, forumul va fi blocat până după alegerile prezidenţiale. Cei care doresc să îi transmită mesaje lui Sever Voinescu o pot face la adresa [email protected]. Vă mulţumim pentru înţelegere.

 

Publicat in categoriile: Opinii EVZ
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News