În foaierul Teatrului Bulandra spectatorii mai informați știau ce-i așteaptă pe scenă – o adaptare după filmul  danez "Vânătoarea", regizat de Thomas Vinterberg (co-scenarist alături de Tobias Lindholm), în care Mads Mikkelsen a câștigat premiul pentru cel mai bun actor în rol principal. Nominalizări la Premiile Oscar pentru cel mai bun film străin, nominalizări la Globul de Aur, suficiente detalii cât să stârnească interesul. 

Tragi cu ochiul la scenografia imaginată de Maria Miu, ce pare, mai degrabă, o schiță plină de sugestii, într-un spațiu minimalist, cu decor sumar și rigid, dominat de scaune și accente tăioase de lumini (light design-ul îi aparține lui Daniel Klinger) care le permit actorilor să umple imaginația și să adauge elementele poveștii doar prin mișcări, cuvinte și tăcere.

Ideea regizorală a lui Alexandru Mâzgăreanu avea nevoie ca personajele sale să se decupeze firesc dintr-un spațiu compus din elemente discrete, lumea reconstruită pe scenă trebuie să se destrame într-un ritm cât mai puțin vizibil, minciuna, insinuările, drama vor crește și se vor topi fără să-ți dea vreun răgaz să-ți tragi sufletul.

Piesa începe candid, cu un cor de copii (corul OMIS) intonând o melodie care te păcălește, relaxându-ți simțurile pentru a primi fără niciun avertisment lovitura de grație, pregătită minuțios, într-un crescendo accentuat de muzica originală a spectacolului (Alexandru Suciu e răspunzător pentru tremurul pe care îl veți simți și pentru bătăile de inimă haotice pe care conflictul le va genera pe măsură ce povestea curge).

Dă-i minciunii un avans de 24 de ore și nu o vei mai ajunge niciodată din urmă, dar ce zic eu 24 de ore, dă-i un avans de câteva vorbe duse de vânt și catastrofa se transformă în monstru.

În centrul acestei catastrofe stă Lucas, interpretat de Andi Vasluianu, un profesor de școală primară foarte popular printre elevi, siguratic, dar păstrând o relație bizară cu ,,grupul părinților,, ce par să îi acorde încredere deplină și susținere necondiționată.

Regizorul Alexandru Mâzgăreanu s-a jucat mult cu simbolurile, construind în jurul fiecărui personaj o lume, creând tipologii care se disting ușor în gloata ce va deveni imprevizibilă la un moment dat.

Theo, interpretat de actorul Cătălin Babliuc este un soț și un tată alcoolic, imun la orice relație de familie, conflictual, apatic și imprevizibil. Gunner (actorul Gabriel Vatavu) genul de tată alfa, amator de filme deochiate și vânătoare, Rune (actorul Ioan Paraschiv) personajul misterios, un fel de tăietor de lemne ce se sfătuiește cu pasărea împăiată ce-i servește drept prelungire a brațului. Marcus (actorul Ștefan Radu) fiul mult așteptat, care-și împarte interpretarea între liniștea asurzitoare și explozia de cuvinte de la finalul spectacolului, Per (actorul Lucian Ifrim) conțopistul atotștiutor, dornic să se integreze în lumea bărbaților dominanți, Hilde (actrița Mirela Gorea) figura maternă a directoarei de școală preocupată de păstrarea aparențelor, superficială și degrabă încrezătoare în orice bârfă, Mikala  (actrița Ioana Anastasia Anton) mama de rit nou, nefericită și neînțeleasă, victima unei relații de familie din care simte că nu poate evada.

Am lăsat la final cei doi copii Clara (în interpretarea Evei Panduru) și Peter ( interpretat de Andrei Voicu/Călin Petru) pentru că ei au stârnit cele mai intense șoapte printre spectatori : cum să aduci pe scenă niște micuți, când povestea se construiește în jurul unei acuzații de pedofilie, când maturii înjură și se lovesc, când conflictul e peste putință de înțeles și totul o ia razna?

Răspunsul este simplu : nu putea fi altfel, fără minciunile draguței de Clara, viața profesorului cel bun Lucas nu ar fi sărit de pe șine, fără filmulețul din telefonul băiețelului Peter, triggerul ar fi lipsit, absurdul situației s-ar fi pierdut în detalii dacă pe acea scenă nu ar fost copiii și inocența lor.

Isteria generalizată și puterea minciunii nu pot funcționa altfel, iar intenția spectatorilor de a judeca opțiunea regizorului de a folosi o fată și un băiat aflați la vârsta la care încă mai cred în povești, sunt o dovadă că experimentul a reușit : oamenii au tendința de a trage cele mai proaste concluzii, fără să le pese prea mult de adevăr.

Cu alte cuvinte, sala se transformă într-un fel de oglindă a scenei – mentalitatea de turmă complică jocul.

Dincolo de această introspecție neuzuală în sufletul publicului, piesa te ține legat în scaun, uiți să mai respiri și nu te poți împiedica să nu te întrebi ce ai face dacă te-ai afla în rolul personajului Lucas, acuzat, pe nedrept de abuz sexual,  de o fetiță inocentă de 5 ani.

Teama lui Lucas este foarte palpabilă, dintr-o dată viața lui devine o țintă în care toată lumea aruncă săgeți otravite. Cine nu ar crede-o pe Clara, fetița cu chip de înger, când povestește cu detalii înspăimântătoare despre felul în care profesorul ei iubit, Lucas, a pus-o să îl atingă ?

Adulții iraționali care sunt și părinți, despică problema în mii de ițe, despică totul, iar când crezi că problema a fost lămurită, îți despică propria minte lăsând-o să sângereze de ciudă și furie.

O adevărată vânătoare, în care totul se transformă în arme : cuvintele, gesturile, gândurile, zvonurile, chiar și tăcerea.

Jocul actorilor este remarcabil, vă veți convinge singuri de asta, nimic nu este artificial, forțat, ori exagerat, ei toți creează o lume îngrozitoare când o privești din afară, dar din care facem parte cu toții, fără ca măcar să ne dăm seama.

Long story, short, participați la Vânătoarea Teatrului Bulandra și mai vorbim apoi…