Armată Ucraina. Sursă foto: Facebook
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
Frontul pe care nu-l vezi, dar care decide totul
Războiul din Ucraina a transformat o disciplină militară de nișă într-o condiție de supraviețuire. Războiul electronic (EW — Electronic Warfare) — ansamblul de tehnici prin care un combatant ascultă, bruiază, înșală sau orbește senzorii și comunicațiile adversarului — a devenit infrastructura nevăzută a oricărei operațiuni: fără control asupra spectrului electromagnetic, dronele nu zboară, muniția ghidată nu lovește, artileria nu primește coordonate, iar comandanții nu comunică.
Pentru România, subiectul a încetat să fie teoretic în noaptea de 29 mai 2026, când o dronă rusească Geran-2, parte a unui roi care viza portul ucrainean Reni, a traversat granița și s-a prăbușit peste un bloc din Galați. Episodul — cel mai grav incident de acest tip de pe teritoriul național de la începutul războiului — a expus simultan două realități: că amenințarea aeriană low-cost a ajuns fizic deasupra orașelor românești și că răspunsul nu poate veni doar din rachete antiaeriene scumpe, ci în mare măsură din capabilități de război electronic: detecție, bruiaj, spoofing și neutralizare „soft" a dronelor. Este exact terenul pe care se confruntă astăzi cele trei mari școli de EW analizate mai jos.
2.1. Doctrina
Rusia tratează războiul electronic (în terminologia proprie, radioelektronnaia borba — REB) ca pe o armă de sine stătătoare, nu ca pe un accesoriu. Fiecare district militar dispune de brigăzi REB dedicate, iar companiile de EW coboară până la nivel de brigadă de manevră. Filosofia este una de saturație: acoperirea unor zone întregi cu bruiaj de mare putere, pe benzi largi, pentru a nega adversarului GPS-ul, legăturile radio și legăturile de control ale dronelor.
2.2. Sistemele emblematice
Arsenalul rus operează stratificat, pe niveluri de distanță și de țintă. La nivel strategic și operativ se remarcă Murmansk-BN, un complex de bruiaj al comunicațiilor HF cu rază declarată de mii de kilometri, gândit să perturbe comunicațiile militare pe distanțe continentale, și Krasukha-4, sistemul de bruiaj de bandă largă destinat orbirii radarelor aeropurtate, a avioanelor AWACS și a sateliților radar pe orbită joasă. Divnomorye, succesorul mai compact al familiei Krasukha, integrează funcțiile acesteia pe o singură platformă.
La nivel tactic, vedetele frontului sunt R-330Zh Zhitel — specializat în bruiajul comunicațiilor satelitare și celulare și în negarea semnalului GPS pe zeci de kilometri —, Borisoglebsk-2, un complex multifuncțional pe șasiu MT-LB care combină cercetarea radio cu bruiajul, Pole-21, o rețea distribuită de module montate inclusiv pe antene GSM civile, care creează „umbrele" de negare GNSS deasupra obiectivelor protejate, și Leer-3, care folosește drone Orlan-10 drept stații false de telefonie mobilă pentru interceptare, geolocalizare și chiar transmiterea de SMS-uri de propagandă către soldații ucraineni. Războiul dronelor a produs o a treia generație, miniaturizată: bruiatoare de tranșee, sisteme portabile anti-FPV, precum și module montate direct pe tancuri și transportoare (cum este familia Volnorez), menite să taie legătura video și de comandă a dronelor kamikaze în ultimii metri ai atacului.
2.3. Punctele forte și limitele
Forța sistemului rus stă în putere de emisie, număr și integrare doctrinară: estimări occidentale au atribuit bruiajului rus, în anumite faze ale războiului, neutralizarea unei părți substanțiale din dronele ucrainene și degradarea severă a muniției ghidate GPS livrate de Occident (inclusiv obuze Excalibur și kituri JDAM/GLSDB, ale căror rate de succes au scăzut dramatic în zonele intens bruiate).
Tot Rusiei i se atribuie campaniile masive de bruiaj și spoofing GNSS care afectează aviația civilă din regiunea Mării Baltice și a Mării Negre — un efect colateral resimțit direct și de aeronavele civile din România. Limitele sunt însă reale: sistemele de mare putere emit continuu și devin ele însele ținte (Ucraina a distrus sau capturat numeroase Krasukha, Zhitel și Borisoglebsk, unele exemplare ajungând în laboratoarele occidentale), iar bruiajul de saturație afectează frecvent propriile comunicații — o problemă de „fratricid electromagnetic" recunoscută chiar de bloggerii militari ruși.
- Ucraina: improvizație, viteză și un ecosistem care învață săptămânal
3.1. De la inferioritate la asimetrie inteligentă
În 2022, Ucraina pornea cu o moștenire sovietică modestă și cu câteva sisteme proprii (familia Bukovel-AD, dezvoltată încă dinainte de invazie pentru combaterea dronelor Orlan). Ceea ce a urmat este probabil cea mai rapidă curbă de învățare din istoria acestui domeniu: un ecosistem de zeci de firme private, coordonate prin platforma guvernamentală de inovare Brave1, care livrează către front iterații noi de echipamente la intervale de săptămâni, nu de ani.
3.2. Sistemele și abordările-cheie
Arhitectura ucraineană este distribuită și ieftină, în oglindă față de centralizarea rusă. Sisteme precum Nota și familia Khmara (produse de Kvertus) creează domuri de protecție anti-dronă deasupra pozițiilor, vehiculelor și obiectivelor critice; bruiatoarele de tranșee și cele portabile au devenit echipament individual aproape la fel de răspândit ca vesta balistică.
La nivel național, sistemul Pokrova realizează spoofing GNSS pe scară largă — nu doar blochează semnalul de navigație al dronelor Shahed/Geran, ci le „minte", substituind coordonatele și deviindu-le de la ținte. Acestuia i se adaugă rețele extinse de senzori acustici și de cercetare radio care detectează și clasifică dronele după semnătura sonoră și de emisie, alimentând în timp real aplicațiile de avertizare. Pe componenta ofensivă, Ucraina a investit în cercetarea de emisie (SIGINT/COMINT) pentru localizarea posturilor de comandă și a sistemelor REB rusești, transformate apoi în ținte prioritare pentru HIMARS și drone.
3.3. Lecția centrală: spirala adaptării
Cel mai valoros export intelectual al Ucrainei este înțelegerea EW ca proces, nu ca produs. Fiecare contramăsură generează o contra-contramăsură: când bruiajul a făcut ineficiente dronele FPV radiocomandate, ambele tabere au trecut masiv la drone cu fibră optică, imune la bruiaj; răspunsul a mutat competiția spre detecția fizică și interceptori. Când GPS-ul a devenit nesigur, au apărut navigația vizuală pe bază de AI și ghidarea terminală autonomă, care reduc din nou valoarea bruiajului clasic. Concluzia pentru orice armată, inclusiv pentru cea română: nicio achiziție EW nu este „finală"; contează capacitatea industrială de a actualiza software și frecvențe în ritmul frontului.
- Occidentul: superioritate tehnologică de vârf, masă insuficientă
4.1. Statele Unite
SUA dețin cele mai sofisticate capabilități de atac electronic aeropurtat din lume: EA-18G Growler, avionul dedicat de atac electronic al Marinei, în curs de înzestrare cu Next Generation Jammer (AN/ALQ-249), bazat pe antene AESA cu nitrură de galiu și putere fără precedent; EC-37B Compass Call, noua platformă a Forțelor Aeriene pentru bruiajul comunicațiilor și al rețelelor; plus o suită vastă de sisteme de autoprotecție (familia ALQ-99/ALQ-214/AN/ALR-69A) și programul terestru TLS/MFEW pentru reconstruirea EW-ului de brigadă, abandonat după Războiul Rece și redevenit prioritate tocmai sub impresia războiului din Ucraina.
4.2. Europa
Europa are centre de excelență — Saab cu suita de bruiaj escort Arexis (selectată pentru varianta Eurofighter EK germană), Elettronica (Italia), Thales (Franța), Hensoldt cu familia Kalaetron, Indra (Spania), plus școala cehă și ucraineană emergentă — dar suferă de fragmentare: zeci de programe naționale mici, fără masă critică, și o dependență istorică de capabilitățile americane pentru misiunile SEAD/DEAD (suprimarea apărării antiaeriene). Rapoartele NATO post-2022 identifică EW drept una dintre lacunele critice ale flancului estic, alături de apărarea antiaeriană stratificată. Programele europene recente — inclusiv mecanismul de finanțare SAFE, din care și România împrumută masiv — încearcă să corecteze exact acest deficit, condiționând banii de producție și integrare europeană.
4.3. Diagnoza comparativă
Sintetic: Rusia are masă, putere și doctrină, dar tehnologie îmbătrânită și pierderi mari; Ucraina are viteză de adaptare și costuri minime, dar duce lipsă de sisteme de mare putere și de profunzime strategică; Occidentul are vârfuri tehnologice absolute, dar în număr mic, scumpe și concentrate pe platforme aeriene — în timp ce războiul real se duce cu mii de emițătoare ieftine la nivelul plutonului. Pentru un stat de flanc ca România, modelul de urmat este evident hibrid: standarde și integrare NATO, dar ritm și filozofie ucraineană.
România este pe frontul estic al NATO nu pe flancul estic. Incidentul de la Galați a demonstrat că negarea spectrului este prima linie de apărare realistă împotriva dronelor de tip Geran: doborârea cinetică deasupra zonelor populate este adesea imposibilă sau periculoasă, iar costul unei rachete depășește de zeci de ori costul țintei. Detecția prin senzori radio și acustici, bruiajul legăturilor de control și spoofing-ul navigației — adică exact instrumentarul EW — oferă singurul răspuns scalabil economic.
România a recunoscut implicit acest lucru: ministrul Apărării a admis lipsa capabilităților anti-dronă dedicate, au fost semnate opt proiecte majore de achiziție, iar planul de înzestrare PIAR 2025–2034 și fondurile SAFE includ componente substanțiale de război electronic și counter-UAS. Întrebarea strategică nu mai este „dacă", ci „cine construiește și unde": import la cheie, cu dependență perpetuă de furnizori externi, sau transfer de tehnologie și integrare locală, cu mentenanță, actualizare și adaptare făcute în țară, în ritmul impus de amenințare. Aici intră în scenă industria națională — și, în mod specific, compania la care se referă anexa.
- Ce face STARC4SYS — și de ce contează în acest peisaj
6.1. Profilul companiei
STARC4SYS este o companie 100% românească, activă pe piață din 2013, cu sedii și facilități în București, Constanța, Bragadiru și Clinceni, poziționată ca integrator de sisteme complexe de apărare și securitate pentru autorități guvernamentale. Domeniile sale declarate de expertiză acoperă exact verigile discutate în această analiză: sisteme de comandă-control C4ISR, COMINT și monitorizarea spectrului electromagnetic, soluții de război electronic (EW), sisteme UAS și counter-UAS, telecomunicații integrate și securitate cibernetică, plus vehicule speciale echipate, suport operațional 24/7 și instruirea utilizatorilor finali.
O parte semnificativă a angajaților provin din mediul militar, cu expertiză în inginerie și telecomunicații. Compania are un istoric de contracte cu instituții din sistemul național de apărare și securitate (MApN, STS, SRI, DNA), a fost membră a asociației producătorilor din apărare PATROMIL și se numără printre membrii fondatori ai noului patronat al industriei private de apărare, ROMDEF, lansat în 2026. Un reper de notorietate: în ianuarie 2022, Starc4Sys a devenit primul furnizor care a primit avizul CSAT pentru tehnologii utilizabile în rețelele 5G din România, conform legii care restricționează echipamentele furnizorilor neavizați.
6.2. Parteneriatele strategice pe zona EW și counter-UAS
Relevanța companiei pentru tema acestei analize vine din rețeaua de alianțe construită în jurul războiului electronic. La expoziția Black Sea Defense & Aerospace, STARC4SYS a semnat un memorandum de înțelegere cu producătorul ceh URC Systems, specializat în soluții EW, vizând dezvoltarea de sisteme integrate de război electronic, comandă-control, COMINT, monitorizare a spectrului și counter-UAS pentru Forțele Armate române — cu accent pe adaptarea sistemelor EW portabile și vehiculare la cerințele PIAR 2025–2034, pe transferul de tehnologie către linii de asamblare și mentenanță românești și pe participarea comună la proiecte finanțate prin SAFE.
Acestui parteneriat i se adaugă colaborările cu firme americane (TCI International, perspectiva trilaterală cu CACI) pe componenta de monitorizare a spectrului și C4ISR, precum și parteneriatul cu compania britanică Sentinel Photonics (spin-out al ministerului britanic al apărării) pentru sisteme de detecție și protecție laser — o extensie a luptei din spectrul electromagnetic către domeniul optic. Acest model — integrator local + tehnologie de la parteneri NATO consacrați + producție și mentenanță în țară — este exact rețeta identificată în secțiunile anterioare drept răspunsul corect la dilema „import la cheie versus capabilitate suverană".
6.3. Anexa: prezența în Academia ASRO/TC 72 — Aeronautică și Spațiu
Conform comunicatului STARC4SYS este acum reprezentată în Academia ASRO / Comitetul Tehnic 72 — Aeronautică și Spațiu (structura Organismului Național de Standardizare din România) prin specialistul Daniel Chiriță, fost ofițer de război electronic în cadrul Ministerului Apărării Naționale. Participarea în acest comitet tehnic de standardizare îi permite companiei să contribuie activ la elaborarea standardelor naționale și internaționale în domeniile aeronauticii, spațiului și sistemelor de aeronave fără pilot (UAS), susținând inovarea și alinierea la bunele practici ale industriei.
Dincolo de limbajul de comunicat, mutarea are o semnificație strategică ce merită explicată. Standardizarea este stratul invizibil al interoperabilității: regulile după care sistemele anti-dronă comunică între ele, frecvențele și protocoalele pe care le respectă, cerințele de siguranță pentru UAS în spațiul aerian civil și militar. Cine participă la scrierea standardelor nu doar „se aliniază" la ele — le influențează, în avantajul propriilor arhitecturi tehnice și, implicit, al ecosistemului industrial național.
Faptul că un fost ofițer EW al armatei române duce această expertiză într-un comitet de standardizare aerospațială leagă direct experiența operațională (ce funcționează pe teren împotriva dronelor) de norma tehnică (ce va fi obligatoriu în viitoarele sisteme). Pentru o țară care tocmai a descoperit la Galați costul decalajului dintre amenințare și capabilitate, acest tip de prezență — discretă, tehnică, fără fotografii spectaculoase — este o formă de putere la fel de reală ca un contract de achiziție. Da — STARC4SYS nu e singura, deși o producție EW pur românească, de la zero, rămâne rară; modelul dominant este cooperarea cu giganți străini și transferul de tehnologie. Câteva exemple concrete:
Orbotix și clusterul de drone.
Orbotix a semnat memorandumuri cu trei companii românești: Autonomous Flight Technology (cercetare-dezvoltare și testare), BraveX Aero — unde obiectivul declarat este transformarea platformelor UAV cu aripă fixă și VTOL în sisteme complexe pentru misiuni ISR și de război electronic — și GIA Defense, unul dintre marii producători privați de muniție. Logica asumată public: „România are nevoie de consorții industriale, nu de inițiative izolate".
Elbit Systems și partenerii locali.
Compania israeliană a inaugurat în aprilie 2026 încă o unitate de producție în România pentru componente de drone militare, în parteneriat cu alte firme, livrează Armatei sistemul modular anti-dronă ReDrone, iar pentru programul de drone Watchkeeper X a anunțat colaborarea cu partenerii locali Aerostar, Romaero, AE-Electronics, ELMET și SIMULTEC, cu transfer de tehnologie și know-how. Aerostar Bacău merită menționată separat: este integratorul aeronautic cu cea mai lungă tradiție în modernizări de avionică și sisteme de autoprotecție pentru aviația militară română.
Rheinmetall.
Contractele de peste 5,6 miliarde de euro semnate cu MApN includ blindate, sisteme anti-dronă, nave și muniție, cu peste 50% din producție în România sau cu companii locale — inclusiv sistemele Skyranger. Relevant pentru zona EW/counter-UAS: blindatele vor fi fabricate parțial la uzina Rheinmetall Automecanica din Mediaș, cu integrare industrială de minimum 40%, iar pe turela Lance 2.0 se integrează direct din fabrică senzori radar și acustici de detecție și combatere a dronelor.
Contextul mai larg.
Punctul de plecare era jos: când Romtehnica a lansat în 2022 licitații de circa 1 miliard de lei pentru sisteme de război electronic în comunicații (goniometrie radio, interceptare, bruiaj), se estima că echipamentele vor veni din altă țară NATO, România nedispunând de capacități proprii de ultimă generație. De atunci, banii din SAFE au schimbat ecuația: Parlamentul a aprobat proiecte de 8,33 miliarde de euro, cu acces total de până la 16,6 miliarde până în 2030, incluzând sisteme radar și echipamente anti-dronă, iar marile companii occidentale tratează acum România ca zonă de producție, nu doar ca piață de desfacere. Tabloul onest: pe partea de bruiaj și COMINT „greu", România încă nu produce independent — produce în cooperare(STARC4SYS–URC Systems, Elbit cu lanțul Aerostar/Romaero, Rheinmetall–Automecanica), iar firmele pur românești sunt concentrate pe integrare, software, drone și componente, nu pe emițătoarele de mare putere în sine. Dacă vrei, pot adăuga o secțiune cu acest peisaj industrial complet în analiza de 5 pagini deja creată.
Trei școli de război electronic se confruntă astăzi, direct sau prin intermediari, în jurul Mării Negre. Rusia mizează pe masă și putere brută și a demonstrat că poate degrada chiar și muniția occidentală de precizie. Ucraina a demonstrat contrariul complementar: că viteza de inovare, descentralizarea și costul redus pot neutraliza masa. Occidentul deține vârfurile tehnologice, dar abia își reconstruiește masa critică și abia învață, prin programe precum SAFE, să-și transforme banii în capabilități distribuite pe flancul estic.
România se află exact la intersecția acestor lecții. Incidentul de la Galați a arătat că solidaritatea politică, oricât de sinceră, nu ține loc de senzori, bruiatoare și interceptori. Construirea unei apărări electromagnetice reale cere trei lucruri simultan: achiziții accelerate cu transfer de tehnologie, un ecosistem industrial local capabil să actualizeze sistemele în ritmul amenințării și prezență în structurile unde se scriu regulile jocului — de la comitetele NATO la comitetele de standardizare precum ASRO/TC 72. Cazul STARC4SYS, cu parteneriatele sale ceho-americano-britanice pe EW și counter-UAS și cu intrarea în standardizarea aerospațială prin expertiză militară autentică, ilustrează că acest model nu este teoretic: el există deja, la scară mică, în industria românească. Provocarea următorilor ani este scalarea lui — înainte ca următoarea dronă să nu se mai prăbușească din întâmplare.
