Când liderii aliați s-au întâlnit la Ankara, la începutul lunii iulie, și au prezentat noua arhitectură de sprijin pentru Kiev sub denumirea de „NATO 3.0”, gestul a transmis mai mult decât promisiunea unui nou pachet militar consistent. În spatele cifrelor și al declarațiilor optimiste se ascundea o presupunere pe care Occidentul o cultivă de aproape patru ani și jumătate fără să o pună cu adevărat sub semnul întrebării: convingerea că o presiune militară suficient de mare asupra Rusiei îl va obliga, în cele din urmă, pe Vladimir Putin să accepte o negociere autentică.

Este o ipoteză reconfortantă. Se potrivește felului în care democrațiile occidentale înțeleg politica, statul și raportul dintre costuri și beneficii. În această logică, atunci când costurile unui război devin prea mari, liderii caută inevitabil o cale de compromis. Problema este că această presupunere pornește de la o imagine greșită despre adversar.

Mai grav, ea se sprijină pe o a doua iluzie, mult mai veche decât războiul din Ucraina: fascinația occidentală pentru o Rusie percepută drept o mare putere aproape prin definiție, chiar și atunci când realitatea contrazice această imagine. Cele două iluzii nu sunt independente. Dimpotrivă, se alimentează una pe cealaltă.

Prima este legată de psihologia regimurilor autocratice. Un regim fără instituții puternice nu răspunde la presiunea externă în felul în care ar răspunde o democrație. Într-un sistem democratic, un război prelungit produce costuri electorale, iar liderii sunt obligați să țină cont de ele. Într-o autocrație, logica este aproape inversă.