V-ați îmbătat, floarea țării?

„V-ați îmbătat, floarea țării?”

Replica din ”Sfârșitul bahic” al lui Petru Popescu mi-a rămas în minte mai mult decât multe pagini de istorie a comunismului românesc. L-am cunoscut pe acest minunat scriitor și era așa cum mi-l imaginasem citindu-i cărțile, procurate cu greu în timpul lui Ceaușescu… L-am înțeles bine: era, și el, sătul de romanul ”pășunist”…

Colonelul, - personajul din roman -, fost burghez, fost proprietar, fost stăpân peste via lui, fusese îngăduit de noua putere comunistă să rămână acolo. Nu ca proprietar, firește. Proprietatea devenise o vină care trebuia ispășită. Rămăsese un fel de îngrijitor al propriei sale lumi confiscate. I se luase via, dar, printr-una dintre acele ironii pe care numai regimurile ce vor să refacă lumea din temelii le pot produce, fusese socotit încă folositor pentru a avea grijă de ceea ce nu-i mai aparținea.

Noii stăpâni aveau proprietatea. El mai avea știința ei.

Într-o seară, la vie veniseră ”tinerele cadre de nădejde” ale partidului comunist. Oamenii vremurilor noi. Reprezentanții clasei care învinsese definitiv burghezia, exploatarea și vechea ordine. Veniseră să petreacă și petrecuseră temeinic, cu acea voluptate specială a oamenilor care nu se mulțumesc să ocupe locul celor învinși, ci simt nevoia să se bucure zgomotos de el.

Colonelul îi privește, scîrbit: „V-ați îmbătat, floarea țării?”

Nu știu dacă există o definiție mai scurtă și mai nemiloasă a unei schimbări de regim.

Mi-am amintit de scena lui Petru Popescu privind, în ultimii ani, reclamele de la televizor.

Pentru că, dacă te iei după ele, ai putea crede că toată România face vin. Nu mai există județ fără podgorie, deal fără cramă, coastă de deal fără un „domeniu”. De după fiecare pădure pare să răsară câte o clădire cu piatră aparentă, lemn vechi și ferestre uriașe spre apus. Oriunde te uiți, niște oameni tineri, frumoși și foarte curați merg printre rândurile de viță-de-vie, ating tandru câte o frunză, privesc boabele în lumină și par să fi descoperit în strugure un adevăr pe care restul dintre noi l-am ratat.

România pare să fi devenit o singură, uriașă podgorie.

Avem vinuri din Transilvania și din Moldova, din Dobrogea și din Oltenia, din Banat și din Muntenia. Avem crame boutique și crame de familie, domenii renăscute, conace recuperate, vii vechi, vii tinere, parcele speciale, ediții limitate, recolte excepționale și sticle numerotate.

Avem proprietari care, dacă îi asculți, n-au cumpărat pur și simplu niște hectare de vie, ci au răspuns unei chemări.

Toată lumea pare să fi avut un bunic care știa ce e cu vinul. Toată lumea s-a întors la rădăcini.

Toată lumea a găsit un deal. Și, mai ales, toată lumea a descoperit ”terroir”-ul.

Nu se mai spune simplu „pământ”. Pământul e pentru cartofi.

Vinul are terroir. Terroir-ul trebuie rostit puțin altfel decât celelalte cuvinte. Cu o anumită gravitate și, dacă se poate, cu o ușoară întârziere înaintea ultimei silabe. Pentru că vinul, înainte de a fi băut, trebuie explicat.

Reclamele ne-au învățat între timp și cum trebuie să arate omul care îl înțelege. Nu bea. Degustă. Nu miroase vinul, îi descoperă aromele. Nu-i place sau nu-i place: îl interpretează. Aflăm despre mineralitate, aciditate, taninuri elegante, postgust prelung, note de fructe roșii, coacăze negre, cireșe amare, vanilie, tutun, piele, ierburi uscate. Uneori ai impresia că într-un singur pahar se află o livadă, o tutungerie, o șelărie și jumătate de pădure după ploaie.

Paharul este ținut de picior, vinul se rotește încet, se privește culoarea în lumină. Se apropie de nas.

Se tace.

Trebuie să existe și o clipă de tăcere, pentru că revelațiile importante nu pot veni în gălăgie.

Apoi omul gustă și, dacă este bine educat, descoperă exact ceea ce cu treizeci de secunde înainte i s-a spus că trebuie să descopere.

Toată această liturghie contemporană a vinului ar fi numai amuzantă dacă în jurul ei nu s-ar fi construit și altceva. Pentru că podgoriile acestea nu produc numai vin. Produc, mai ales, decor. Cartoane colorate. Iluzie…

Ori, Puterea a iubit întotdeauna decorurile retrase.

Întâlnirile importante, secrete sau doar discret neoficiale, par să se simtă foarte bine la cramă. Departe de oraș, departe de birouri, departe de reportofoane și, mai ales, departe de cei care nu trebuie să fie acolo. Asta a atras și ”marii” oameni de afaceri îmbogățiți peste noapte, - a doua generație în pantofi -, mai ales din relațiile cu Statul și cu resursele lui.

O cramă bună oferă tot ce trebuie: liniște, un drum suficient de lung ca să descurajeze curioșii, câteva camere elegante, o masă mare, telefoane care pot fi lăsate deoparte și sentimentul reconfortant că oamenii prezenți fac parte dintr-un cerc.

Acolo se discută. Se așază business-uri, oameni.

Se desfac alianțe și se pregătesc altele.

Se spun lucruri care nu se pot spune la sediu.

Se povestește despre țară.

Poate se și hotărăște câte ceva pentru ea. Pentru resursele ei. Pentru energie, pentru păduri, pentru pământuri rare…

Iar între două asemenea momente vine omul cramei și vorbește despre terroir.

Noilor stăpâni li se explică pământul pe care calcă. Li se povestește despre expunerea sudică a parcelei, despre diferența de temperatură dintre zi și noapte, despre anul secetos care, paradoxal, a dat strugurelui o concentrație extraordinară, despre cele paisprezece sau optsprezece luni petrecute în baric.

Ei ascultă, dau din cap, ridică paharul spre lumină.

Miroase fiecare, gustă fiecare.

Spun „interesant”.

Apoi mai vine o sticlă. Și încă una.

După câteva pahare, terroir-ul începe să-și piardă din importanță.

De aici începe să se vadă, peste decenii, via lui Petru Popescu.

Mă întreb cât de mare este, de fapt, distanța dintre cheful activiștilor PCR din via confiscată colonelului și serile acestea contemporane.

Desigur, diferențele sunt enorme.

Atunci se bea din pahare furate de la foștii proprietari, care le păstrau de generații. Astăzi există pahare pentru fiecare soi. Atunci se mânca probabil fără prea multe explicații. Astăzi fiecare fel vine cu o poveste și cu vinul care trebuie să-l însoțească. Atunci se vorbea despre lupta de clasă. Astăzi se vorbește despre proiecte, investiții, dezvoltare, sustenabilitate, strategie și viziune. Și despre noua vilă sau castel cumpărat pe valea Loarei, șamd.

Atunci oamenii aceia erau „cadre de nădejde”.

Astăzi sunt lideri, decidenți, antreprenori, consultanți, strategi, oameni de afaceri, oameni politici, influenceri sau, în formula cea mai exactă, ”oameni cu acces”.

Atunci era vin, pur și simplu, astăzi este „experiență”. Atunci era un chef, astăzi este un ”retreat”.

Atunci se făcea politică, astăzi se face networking.

Și totuși, după o anumită oră, istoria are prostul obicei de a simplifica vocabularul. Pentru că acesta este unul dintre lucrurile pe care le-am învățat prea puțin despre putere: ea își schimbă extraordinar de repede limbajul și uimitor de greu obiceiurile.

Fiecare generație de stăpâni este convinsă că nu seamănă cu cea dinaintea ei. Comuniștii nu semănau cu burghezii pe care îi alungaseră. Capitaliștii de după 1989 nu semănau, firește, cu activiștii comuniști. Îmbogățiții gălăgioși ai tranziției erau convinși că sunt opusul nomenclaturii. Iar cei de astăzi nu seamănă nici măcar cu acei îmbogățiți ai anilor ’90. Sunt mai bine îmbrăcați, călătoresc mai mult. Știu restaurante. Cunosc vinuri. Au consultanți, au discurs. Știu când trebuie spus „sustenabilitate”, când trebuie spus „leadership” și când, pentru că engleza nu mai este suficient de rafinată, trebuie spus ”terroir”.

Nu mai trântesc neapărat paharul pe masă.

Îl țin corect de picior.

Numai că puterea are o memorie mai lungă decât oamenii care o exercită. Ea știe drumul spre vie.

L-a știut înaintea comuniștilor, l-a știut în timpul lor și îl știe și astăzi. Știe masa lungă, știe ușa închisă.

Știe cercul celor invitați și, mai ales, al celor care n-au fost invitați. Știe clipa în care conversația oficială se termină și începe conversația adevărată.

Știe că un pahar bun poate dezlega o limbă și că al treilea poate lega o înțelegere.

De aceea, dintre toate imaginile posibile ale continuității noastre, mie îmi place via. Via nu pleacă nicăieri. Aceeași coastă de deal, celași pământ. Aceleași rânduri. Poate chiar aceleași rădăcini, intrate adânc sub proprietăți, regimuri, naționalizări, confiscări, privatizări, retrocedări și noi îmbogățiri.

Rădăcinile nu știu cine este la putere. Deasupra lor se schimbă stăpânii. Unora li se spune boieri, altora burghezi, altora tovarăși, altora domni președinți, domni miniștri, domni investitori, excelențe.

Se schimbă doar costumele, mașinile de la poartă, paharele, cuvintele.

Vinul rămâne.

Și mai rămâne ceva: extraordinara capacitate a fiecărei elite noi de a crede că rafinamentul ei o face fundamental diferită de elita pe care a înlocuit-o. Aici este ironia cea mai frumoasă a ”Sfârșitului bahic” re-citit astăzi.

Nu beția este importantă, nici măcar vinul.

Importantă este privirea colonelului, personaj admirabil construit de autor.

Privirea celui care a văzut deja o lume dispărând și alta instalându-se în locul ei. A omului care știe că stăpânirea este provizorie tocmai fiindcă i s-a întâmplat lui însuși să o piardă. Noii veniți cred că istoria începe cu ei. Colonelul știe că istoria tocmai a trecut peste el și, prin urmare, va trece într-o zi și peste ei. De aceea își poate permite ironia.

I-au luat via, dar nu i-au putut lua distanța față de cei care i-au luat-o.

Și undeva, în via confiscată din romanul lui Petru Popescu, îmi place să-mi imaginez că bătrânul colonel încă îi privește și pe cei de astăzi.

Ar fi, poate, puțin nedumerit de început.

De useriștii neterminați, mai ales, de somelier, de prezentare, de paharele enorme în care se toarnă atât de puțin vin, de cuvintele englezești, de terroir.

Ar asculta probabil cu politețe povestea solului, a expoziției sudice, a nopților răcoroase și a baricului franțuzesc.

I-ar privi pe noii stăpâni rotind atent vinul în pahare, i-ar vedea mirosindu-l cu ochii pe jumătate închiși, i-ar auzi vorbind despre mineralitate și postgust.

N-ar spune nimic, ar aștepta.

Pentru că el știe ceva ce somelierul nu spune niciodată la începutul degustării: că mai vine o sticlă. Și încă una.

Și că, mai devreme sau mai târziu, ceremonialul se termină, cuvintele prețioase se împuținează, vocile cresc, cravatele se slăbesc, alianțele devin mai sincere, iar terroir-ul se întoarce liniștit în pământul din care a fost scos.

Abia atunci bătrânul colonel ar zâmbi.

Și din ”Sfârșitul bahic” al lui Petru Popescu, peste mai bine de jumătate de secol și peste două sau trei Românii care s-au crezut fiecare definitivă, s-ar auzi din nou:

„V-ați îmbătat, floarea țării?”