Cu un an înainte, Regele Mihai şi şefii Opoziţiei, Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, căzuseră de acord că prinţul Ştirbey era omul cel mai potrivit, în martie 1945, să-i urmeze la guvernare generalului Nicolae Rădescu. S-a opus însă vehement, ministrul adjunct de externe sovietic, Andrei Vîşinski, care i l-a impus Suveranului în postul de preşedinte al Consiliului de Miniştri pe Groza.

În lunile care au urmat, aşa cum reiese din jurnalul lui Ioan Hudiţă, Maniu şi Brătianu au mers des la Buftea pentru consultări politice cu Ştirbey, aureolat de cele şapte luni petrecute la Cairo în tratative cu Aliaţii privitoare la ieşirea României din război.

De la Cairo, Ştirbey zburase la Moscova, desemnat în delegaţia semnatară a Armistiţiului dintre ţara noastră şi Naţiunile Unite (mai degrabă cu Uniunea Sovietică).

Astăzi, istoriografia deţine adevărul asupra substratului tratativelor de la Cairo din 1944 şi iată ce scria în acest sens regretatul Florin Constantiniu:

„La sfârşitul lui februarie plecase la Cairo, ca emisar al Opoziţiei, dar cu încuviinţarea lui Antonescu (care discutase cu el înainte de călătorie), prinţul Barbu Ştirbey. El urma să poarte negocieri cu reprezentanţii Marii Britanii, SUA şi URSS în vederea încheierii armistiţiului. Negocierile urmau să se desfăşoare în secret, dar anglo-americanii au hotărât să le integreze planului de intoxicare strategică a germanilor. În consecinţă, ei au comis indiscreţii voite, lăsând să apară informaţii despre misiunea lui Ştirbey la Cairo şi prezentându-l pe prinţ ca pe un emisar al Guvernului Antonescu.”

Aliaţii nădăjduiau că, nesiguri de fidelitatea României, germanii vor transfera trupe din Franţa, unde se pregătea Marea Debarcare, în ţara noastră. Desigur, nici Ştirbey şi nici Constantin Vişoianu, care i s-a alăturat la tratativele de la Cairo, nu au aflat vreodată aceste dedesubturi.

Mai mult: Barbu Ştirbey plănuia să întreprindă în 1945 o călătorie la Londra, respectiv la Washington, cu scopul de a prezenta, în numele Opoziţiei, situaţia politică din România, proiect abandonat odată cu începutul deteriorării stării sale de sănătate.

Dej și Hrușciov în palatul prințului

În 1958, la 12 ani după moartea lui Barbu Ştirbey, în palatul său cu profil arhitectural neogotic de la Buftea, în sala popicăriei, Gheorghiu-Dej şi liderul sovietic Nichita Hruşciov iscăleau acordul de retragere a trupelor sovietice din România.

Barbu Ştirbey mai avusese un palat în stil neogotic la Braşov, într-o margine a oraşului, şi o reşedinţă originală şi de bun-gust, la Mamaia, Vila cu minaret, proiectată de Mario Stoppa, arhitectul Bisericii Italiene din Bucureşti şi al unor comenzi ale Reginei Maria.

Mare industriaş şi fermier, ministru, prim-ministru, membru al Academiei Române, cumnat cu Ion I.C. Brătianu, enigmaticul prinţ a fost tratat cu deferenţă de către memorialişti şi istorici, unul dintre aceştia considerându-l „ultimul urmaş de soi al secularei noastre caste domnitoare” (Stelian Neagoe).

Loviturile sorţii l-au urmărit pe Barbu Ştirbey în posteritate. Astfel, cea mai mică dintre cele patru ale fiice ale sale, Ecaterina, a murit în acelaşi an cu tatăl ei, pe 2 decembrie 1946, la numai 44 de ani, de cancer intestinal, într-o clinică din Berna, iar soţul ei, Grigore Niculescu-Buzeşti, diplomat cu un aport important în pregătirea actului de la 23 august 1944 şi ministru al afacerilor străine în primul guvern Sănătescu, era răpus de leucemie, tot în Elveţia, trei ani mai târziu.