Marius Niculescu. sursa: evz
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
Miercuri, 14 octombrie 2026, la sediul Parlamentului European din Bruxelles, Alianța pentru Unirea Românilor (AUR) a organizat, prin reprezentanții săi din Grupul Conservatorilor și Reformiștilor Europeni, o conferință internațională intitulată „Alegerile anticipate: revenirea democratică la vot a cetățenilor europeni”, la care au participat europarlamentari, experți și invitați, tema centrală fiind legitimitatea guvernării și posibilitatea organizării unor alegeri anticipate în România.
Nu a fost o reuniune oficială a Parlamentului European, ci un eveniment politic organizat de AUR în incinta acestei instituții, în cadrul căruia George Simion și-a prezentat nemulțumirile față de situația politică din România în fața unui auditoriu internațional.
Liderul AUR a invocat anularea alegerilor prezidențiale din 2024, a criticat poziția președintelui Nicușor Dan privind organizarea alegerilor anticipate, a vorbit despre un „cordon sanitar” împotriva unor forțe politice și despre influența creditorilor internaționali, pentru ca, în cele din urmă, să solicite europarlamentarilor monitorizarea procedurilor judiciare în dosarele care îl privesc pe Călin Georgescu.
În acest context, George Simion a pronunțat sentința care avea să transforme o conferință despre alegeri într-un spectacol al comparațiilor istorice:
„Nu suntem democrație, suntem republică bananieră sau juntă, cum exista pe vremuri în America de Sud sau în anumite țări africane, doar în unele.”
Extraordinară descoperire! Și câtă generozitate din partea domnului Simion, care, fără să pară prea preocupat de semnificația istorică a vreuneia dintre cele două noțiuni, s-a hotărât să ni le ofere pe amândouă, probabil în speranța că, dacă prima comparație nu impresionează suficient auditoriul, a doua va produce măcar efectul dramatic pe care argumentele sale nu sunt în stare să-l producă. George Simion a străbătut aproape două mii de kilometri pentru a demonstra că distanța dintre București și Bruxelles poate fi parcursă cu avionul, dar aceea dintre ignoranță și cultura politică este considerabil mai greu de străbătut.
Așadar, nu o simplă critică adresată Guvernului, nu o acuzație punctuală împotriva unei instituții și nici măcar o condamnare a unei decizii politice, ci un verdict asupra întregii Românii, rostit la Bruxelles de președintele partidului care se proclamă apărătorul națiunii, al patriotismului și al suveranității românești.
Numai că aici intervine o problemă pe care domnul Simion, în graba sa de a exporta indignare românească la Bruxelles, pare să o fi trecut cu vederea: România, din nefericire pentru demonstrația sa și din fericire pentru români, nu este nici republică bananieră, nici juntă militară.
Banane, junte și neputință politică
Expresia „republică bananieră” a fost consacrată de scriitorul american O. Henry, în volumul Cabbages and Kings, publicat în 1904, și desemna inițial acele mici state central-americane ale căror economii depindeau de exportul unui număr restrâns de produse, în special bananele, și ale căror guverne ajungeau adesea sub influența decisivă a unor interese economice străine.
Așadar, o republică bananieră nu este orice țară al cărei guvern nu este pe placul liderului opoziției, după cum o juntă militară nu este orice guvern pe care acesta nu reușește să-l răstoarne prin mijloace parlamentare. Termenii politici au semnificații precise, chiar dacă George Simion îi întrebuințează cu libertatea cu care un copil își alege jucăriile.
Noi ce avem?
Banane nu producem la scară comercială, deși le importăm cu o competență pe care n-am reușit întotdeauna s-o demonstrăm în administrarea propriilor resurse. În schimb, producem partide, coaliții, rotative, crize politice, discursuri patriotice și promisiuni electorale, toate într-o cantitate impresionantă și cu o calitate care ar face falimentară orice întreprindere obligată să respecte reguli elementare de competitivitate. Iar dacă ar trebui să identificăm principalul produs al industriei noastre politice, acela n-ar fi banana, ci neputința, ambalată festiv, botezată când reformă, când suveranism și livrată periodic electoratului drept salvare națională.
O juntă militară este o structură de putere dominată de militari, instalată de regulă în urma unei lovituri de stat; America Latină și Africa au cunoscut asemenea regimuri, unele responsabile pentru represiuni și crime de o gravitate cutremurătoare. România nu este însă guvernată de o juntă militară, oricât de mult ar dori domnul Simion să dea acestei comparații aparența unei revelații politice.
Republicile bananiere au cunoscut dominația companiilor străine, juntele militare au cunoscut dominația militarilor, iar noi cunoaștem neputința unei clase politice în care opoziția, deși dispune de toate libertățile democratice, pare să nu știe ce să facă cu ele. Căci adevărata problemă a României nu este prezența unei junte militare, ci absența unei opoziții capabile să demonstreze, prin oameni, programe și soluții, că ar putea guverna mai bine, care să pregătească miniștri înainte de a cere demisia celor aflați în funcție și care să înțeleagă că patriotismul nu este o competiție de decibeli, ci o obligație de responsabilitate.
Patriotismul care se termină la graniță
Dacă de la unele partide și partidulețe, rătăcite prin labirintul unor ideologii de inspirație comunistoidă, pentru care națiunea, tradiția și identitatea națională reprezintă mai degrabă incomodități decât valori, ne-am mai putea aștepta la asemenea ieșiri împotriva propriei țări, de la președintele celui mai important partid parlamentar de opoziție, care se revendică naționalist, patriot și suveranist, nu!
De la un politician care a transformat dragostea de țară în principalul său argument electoral, care se înfășoară în tricolor cu fiecare prilej, care îmbracă portul popular românesc, inclusiv ia tradițională, ca expresie a identității naționale și care invocă suveranitatea națională cu solemnitatea unui preot oficiind o liturghie, ar fi fost de așteptat orice, numai spectacolul denigrării propriei țări în fața străinilor, nu.
Nu guvernul a fost numit republică bananieră. Nu coaliția de guvernare a fost comparată cu o juntă militară. Nu un ministru, nu un președinte de partid și nici măcar o instituție anume.
România!
Și aici se află partea de neiertat a prestației sale. Nicio țară nu trebuie ferită de criticile întemeiate ale propriilor cetățeni, iar patriotismul nu poate deveni un pretext pentru ascunderea abuzurilor, a corupției sau a încălcării drepturilor fundamentale, care trebuie denunțate oriunde, inclusiv în fața instituțiilor europene, atunci când argumentele și probele o justifică. Dar una este să acuzi un guvern pentru faptele sale și cu totul altceva să acoperi întreaga națiune cu o etichetă infamantă, confundând existența unor posibile abuzuri cu absența democrației însăși.
Un guvern nu este o țară, un partid nu este un popor, o coaliție nu este o națiune; iar România nu poate fi redusă la adversarii politici ai domnului Simion. Ar fi fost de așteptat ca liderul unui partid care poartă în denumire cuvântul „Unirea” să înțeleagă, înaintea tuturor, că prestigiul internațional al țării nu constituie proprietatea unei majorități parlamentare, că demnitatea națională nu aparține Guvernului și că România nu își pierde identitatea, demnitatea și dreptul la respect numai pentru că partidul său se află în opoziție.
Suveranitate la București, reclamații la Bruxelles
În schimb, s-a desfășurat spectacolul unui suveranist care, după ce a făcut din opoziția față de amestecul străinilor în treburile românești unul dintre reperele discursului său, s-a deplasat tocmai la Bruxelles pentru a solicita europarlamentarilor să monitorizeze acțiunile justiției române în dosarele lui Călin Georgescu. Magnific!
Suveranitatea națională este, se pare, sacră atunci când Bruxelles-ul ne critică și negociabilă atunci când Bruxelles-ul ar putea să-i dea dreptate lui George Simion; naționalism pentru consumul intern, internaționalizarea nemulțumirilor pentru export.
Nu solicitarea respectării drepturilor cetățenilor este problema, căci instituțiile europene au un rol legitim în apărarea principiilor democratice, ci incoerența dintre discursul suveranist, care prezintă intervenția externă drept o amenințare, și apelul la aceeași intervenție atunci când aceasta ar putea servi intereselor politice ale celui care o condamnă.
România rămâne. Guvernele și partidele trec.
Într-o Europă în care statele își dispută investiții, influență, prestigiu și respect, liderul principalului partid român de opoziție a considerat că cea mai potrivită prezentare a propriei țări este aceea a unei construcții politice degradate, plasată imaginar între plantațiile Hondurasului de acum un secol și dictaturile militare ale Americii Latine. Și pentru ce? Ce câștigă România din această demonstrație și ce pierde din prestigiul său atunci când unul dintre politicienii care pretind că o reprezintă o descrie astfel?
Desigur, o asemenea declarație nu produce automat consecințe diplomatice și nici nu înseamnă că România și-a pierdut prestigiul (atât cât îl mai are) în fața partenerilor europeni. Dar repetarea unor asemenea caracterizări, mai ales atunci când nu sunt însoțite de argumente și dovezi, poate alimenta percepția unei țări instabile, cu instituții lipsite de legitimitate, într-o Uniune Europeană în care credibilitatea și predictibilitatea reprezintă resurse politice și economice esențiale. Nu poți pretinde că aperi demnitatea națională la București și, în același timp, să tratezi cu atâta ușurință imaginea propriei țări la Bruxelles.
Căci puterea poate fi incompetentă, arogantă și lipsită de viziune, dar niciuna dintre aceste însușiri nu transformă automat opoziția într-o alternativă credibilă. Uneori, dimpotrivă, un guvern mediocru supraviețuiește tocmai pentru că opoziția este și mai mediocră, iar politicienii aflați la putere ajung să beneficieze nu de propriile virtuți, ci de defectele celor care pretind că ar trebui să-i înlocuiască.
România nu are nevoie de o juntă militară, ci de disciplină democratică, nu are nevoie de o republică bananieră, ci de independență economică și instituții respectate și nici de salvatori autoproclamați, ci de conducători capabili să demonstreze că merită să conducă. România este o democrație imperfectă, a cărei mare nenorocire constă în faptul că, uneori, între o guvernare slabă și o opoziție neputincioasă, cetățeanul nu mai are de ales decât intensitatea dezamăgirii.
Și, dacă tot a făcut drumul până la Bruxelles ca să vorbească despre banane și junte, ar fi fost util ca George Simion să aducă de acolo măcar o idee despre cum se guvernează o țară europeană. Pentru că România nu duce lipsă de banane și nici de generali. Duce lipsă de oameni de stat. Guvernele vin și pleacă, partidele se nasc, se despart și dispar, iar adversarii politici de astăzi pot deveni aliații de mâine. România însă rămâne.
George Simion are tot dreptul să-și combată adversarii politici oriunde în lume, dar nu are dreptul moral să transforme România însăși în ținta acestei lupte. Iar dacă nu înțelege deosebirea, atunci problema nu este nici republica bananieră, nici junta militară.
Problema este că patriotismul său pare să se termine exact acolo unde începe interesul politic personal.
Recomandările noastre
