Doar n-o să mă uit la Dragnea și la Ponta, așa că văd, pe Mezzo o înregistrare a „Bărbierului din Sevilla” - producția Covent Garden, din 2009, cu Juan Diego Florez (Almaviva), Joyce DiDonato (Rosina), Pietro Spagnoli (Figaro), dirijată de Antonio Pappano .
Bucuria aceea solară, mediteraneeană, un pic șmecheră, vigurossimpatică pe care, în general, muzica lui Rossini o produce, m-a inundat de-odată. M-am lipit de televizor și nu m-am mișcat pînă la sfîrșit. Sigur că „Bărbierul” este inegal. Geniul muzical care erupe pur și simplu la începutul operei (uvertura și actul I pînă la aria duetul Rosina-Firgao „Dunque io son... tu non m’inganni” sînt perfecte!), se temperează apoi , pentru ca, în final, muzica să rămînă strălucitoare, dar cam oarecare. În actul al doilea, quintetul Rosina – Almaviva – Figaro – Bartolo - Basilio este interesant, mai degrabă, pentru desfășurarea dramatică a operei, decît pentru muzica sa, iar aria Cessa di più resistere, pe care, în bunul său obicei, Rossini o va refolosi mai mult sau mai puțin reciclată și în alte opere, este faimoasă în repertoriul tenorilor lejeri pentru dificultatea ei tehnică și nu neapărat pentru muzica ei ori pentru calitatea ei dramatică. În orice caz, „Bărbierul” rămîne una dintre cele mai frumoase opere scrise vreodată! Mi-e greu să mai găsesc în muzică o compoziție care să aducă, instantaneu, atîta soare în suflet și în gînd – poate doar la Mozart, cu care, de altfel, Rossini a fost adesea comparat. Și nu fără temei. Dacă am reuși, prin absurd, să dăm la o parte geniul, vom descoperi că cei doi împărtășeșesc cam același tip de talent muzical. Doar că, repet, la Mozart e mult mai mult. La Rossini, însă, talentul este pe deplin împlinit, strălucitor, emfatic aproape.
Rossini se lăuda că ar fi scris „Bărbierul” în 13 zile. E drept, multe dintre segmentele muzicale ale operei sînt creații mai vechi, „reciclate”, începînd cu faimoasa uvertură. 13 zile, însă, e o performanță uluitoare! Unul dintre oficialii teatrului care i-a comandat- o și i-a produs premiera absolută scrie în memoriile sale că, de fapt, Rossini a lucrat la partitură 19 zile. Oricum, performanța este colosală! Rossini a știut tot timpul ce înseamnă „Bărbierul” pentru repertoriul său. Aproape de sfîrșitul vieții, cineva l-a întrebat ce crede despre posteritatea sa, iar Rossini i-a răspuns: Posteritatea mea se bazează pe actul al treilea din „Wilhelm Tell”, pe actul al II-lea din „Otello” și pe „Bărbierul din Sevilla” în integralitatea sa. Mai sînt și alte compoziții ale sale care se cîntă cu succes și astăzi. Inclusiv compozițiile sale religioase – nu cred că există cîntăreț de operă serios care să nu vrea să cînte „Stabat Mater”, iar „La petite messe solenelle” se cîntă și ea destul de mult. A mai compus și peste 150 de mici cîntecele pentru pian. Pe acestea din urmă, el însuși le-a intitulat „Păcatele bătrîneții”, dînd titluri splendide fiecăreia și scriind, pe mapa partiturilor, că se adresează doar pianiștilor de mîna a parta, din a căror categorie face el însuși parte. De altfel, umorul și buna dispoziție nu l-au părăsit niciodată pe Rossini. Cercetători mai recenți încearcă să ne explice că nu a fost chiar așa. Am o biografie a lui Rossini apărută la începutul anilor 2000, în care autorul merge pe o teză dragă post-modernității: o copilărie nefericită, probabil abuzată, care reverberează într-un Rossini cam schizofren, care era bine dispus la suprafață, dar de fapt era un depresiv cioranian. Și biograful nostru se străduiește savant să indice dovezi ale schizofreniei bietului Rossini în operele sale bufe. În fine, vremurile diferite citesc oamenii diferit. Ca probă a umorului său inteligent, invoc dedicația splendidă pe care a lăsat-o pe partitura lucrării de muzică sacră „La petite messe solenelle”: „Bunule Dumnezeu! Iată terminată această biată mică mesă. Oare, ceea ce am făcut este muzică sacră sau muzică dată dracului? (n.m. – folosind un joc de cuvinte franțuzesc „de la musique sacrée ou de la sacré musique”). Știi doar că am fost născut pentru opera bufă. Puțină știință, puțin suflet, și gata. Așa că, fii binecuvîntat și acordă-mi Paradisul!”.
În destinul său, probabil că cel mai misetrios lucru este retragerea din compoziția de operă. De pe la 27-28 de ani, dobîndise cumva hotărîrea de a compune operă pînă la maximum 40 de ani. În 1829, după ce a compus „Wilhelm Tell”, opera cu numărul 39 în repertoriul său, Rossini a anunțat că se retrage și așa a făcut. Avea 37 de ani și era cel mai celebru compozitor de operă al Italiei. Printre admiratorii săi se numărau Byron, Stendhal și Chateaubriand. Firesc, Wagner îl detesta. Faima lui era colosală: primea posturi de conducere ale teatrelor din Londra și Paris cu salarii imense. Teatrele din Italia se înghesuiau să-i comande noi opere și impresarii erau gata să-l plătească foarte bine. De la Viena, Metternich îl invita la conferințe politice, „ca să ajute la restabilirea armoniei”. De altfel, sînt sigur că marele ministru de Externe austriac a numit proiectul său politic de construcție a Europei post-napoleoniene „concertul națiunilor din Europa” cu gîndul la armoniile supreme din Rossini. Totuși, Rossini nu a mai compus nici o operă pînă la moartea sa, 39 de ani mai tîrziu.
Ne puteți urmări și pe Google News
Rossini nu a explicat niciodată foarte clar această decizie a sa. E drept, ajunsese deja suficient de bogat cît să trăiască foarte bine toată viața, oriunde i-ar fi poftit inima. Inima i-a poftit la Paris. Unii zic că s-a retras pentru că îi ajunseseră oboseala și stresul din „industrie”, cum am zice astăzi. Alții că era definitiv decepționat de evoluția artei cîntului care, în opinia sa, se degrada tot mai mult. De menționat că, la acea vreme, cîntăreții nu aveau nici pe departe respectul pentru partitură pe care îl au astăzi. Pe atunci, un cîntăreț de operă mai degrabă se familiariza decît învăța muzica pe care o avea de cîntat și, în arii, adăuga sau scotea din ceea ce era compus după cum credea el că e mai potrivit. Disputele lui Rossini cu cîntăreții pe acest motiv, inclusiv cu marii cîntăreți precum Adelina Patti, erau de notorietate. Totuși, Rossini nu a abandonat complet opera. Nici nu avea cum – era căsătorit cu ea însăși; soția sa era faimoasa mezzo- soprană spaniolă Isabella Colbran. A avut, toată viața, elevi, atît pentru compoziție, cît și pentru canto, mergea la operă, ținea legătura cu marile figuri ale operei europene, era aproape de fenomen. Dar nu a mai compus și nu s-a mai implicat.
Rossini a fost un om vesel, cu spirit bun, glumeț și pus pe șotii, gurmand și avid de toate cele lumești, fiind, totuși, un creștin convins – doar un italian poate ține, nu știu cum, echilibrul perfect între plăcerile lumii și devoțiunea pentru Biserică! Am sentimentul că, de cîte ori ne bucurăm ascultîndu-i muzica, aducem, de fapt, un omagiu lucrurilor frumos zîmbitoare din viață.
Recomandările noastre
