Există un îndreptățit scepticism în privința acordului de săptămâna trecută și a capacității lui de a vindeca rănile profunde provocate de suprimarea de către cvartetul arab a legăturilor de transport și diplomatice cu Qatarul, existând și posibilitatea ca el să ducă la o „pace rece” în care rivalitățile se vor cangrena ascunse vederii. Însă dezghețul ar trebui salutat.

Prințului moștenitor saudit Mohammed bin Salman i-ar trebui recunoscut un anume merit pentru promovarea eforturilor de soluționare a rupturii. Încă din momentul în care Arabia Saudită și EAU au încercat să forțeze Qatarul să se supună voinței lor, prin impunerea embargoului în iunie 2017, salva lansată de Riad și Abu Dhabi împotriva vecinului lor mai mic a părut un gest de intimidare prost conceput.

Boicotul a împins Qatarul chiar și mai aproape de Republica Islamică

Ele au acuzat Qatarul, considerat de multă vreme un stat nonconformist, că susține grupări islamiste și că e prea prietenos cu Iranul. Doha a dezmințit acuzațiile și și-a folosit belșugul de gaze naturale pentru a amortiza lovitura primită de economia sa. A ieșit din criză mai încrezător în capacitatea sa de a fi independent față de vecinii săi mai mari. Și, în loc să-l determine să rupă relațiile cu Iranul, boicotul a împins Qatarul chiar și mai aproape de Republica Islamică, cât și de Turcia, un alt mare adversar al Arabiei Saudite și al EAU, întrucât fusese silit să caute noi rute comerciale și să-și consolideze alianțele.

Doha nu a cedat în privința nici uneia dintre cele 13 condiții radicale cerute de Riad și Abu Dhabi, între care desființarea televiziunii Al Jazeera și a unei baze militare a Turciei din Qatar. Însă nici nu s-a profilat vreun învingător. Ambele părți au avut de suportat costuri umane și financiare. Companiile saudite au pierdut o piață de export; EAU au pierdut la capitolele comerț și turism. Reputația ambelor a avut de suferit. Consiliul de Cooperare al Golfului, unicul bloc comercial funcțional al regiunii, a fost subminat prin violarea principiilor sale fundamentale – unitate și libera circulație, inclusiv a forței de muncă, între cele șase țări.

„Prințul Mohammed știa că are sprijinul Washingtonului”

Acest dezgheț brusc pare a fi consecința directă a înfrângerii electorale suferite de Donald Trump. Nu a fost nicidecum o coincidență faptul că Arabia Saudită și EAU au impus embargoul la numai câteva luni după învestirea lui, considerând că aveau un aliat cu aceeași mentalitate în acest președinte american care spumega împotriva Iranului. Dl Trump a părut inițial că se poziționează în aceeași tabără cu Riad și Abu Dhabi, pierzând aparent din vedere că în Qatar se află cea mai mare bază militară americană din regiune.

Administrația Trump a pus tardiv presiune pe rivali pentru a-și stinge disputa. Însă perspectiva președinției lui Joe Biden este cea care a determinat Arabia Saudită să se împace cu adversarul ei. Cu dl Trump, prințul Mohammed știa că are sprijinul Washingtonului asigurat, indiferent ce erori sau abuzuri catastrofale ar fi avut loc sub cârmuirea sa. Acum el are nevoie să se pună bine cu echipa Biden, care a criticat public abuzurile contra drepturilor omului din regat și a promis că va reevalua relațiile bilaterale. Dezamorsarea disputei cu Qatarul era soluția cea mai facilă.

Un singur gest pozitiv nu ar trebui totuși să ducă la relaxarea presiunii și monitorizării în privința activităților mai josnice care au avut loc sub conducerea prințului moștenitor, de la încarcerarea arbitrară a nenumărați afaceriști, bloggeri, universitari și activiști până la asasinarea jurnalistului Jamal Khashoggi și războiul catastrofal purtat de Arabia Saudită în Yemen. Luna trecută un tribunal saudit a condamnat-o pe Loujain al-Hathloul, activistă pentru drepturile femeilor, la aproape șase ani de închisoare, în ciuda indignării internaționale. Dacă prințul Mohammed dorește să-și reabiliteze reputația pătată, el mai are încă extrem de mult de lucru. (Rador)