Sursa: Arhiva EVZ
Din cuprinsul articolului
Există artiști care par să trăiască într-o stare de tensiune permanentă, ca și cum ar purta în ei două sau mai multe energii care nu se anulează, ci se hrănesc reciproc, iar Liviu Alexa este unul dintre aceste cazuri rare: un jurnalist de investigație care a ales, la un moment dat, să-și lase mâna să vorbească și în limbajul culorii, fără a-și trăda însă vocația de observator lucid al realului.
La prima vedere, trecerea de la investigația dură la pictură poate părea o evadare, o formă de refugiu estetic, dar, privită mai atent, ea seamănă mai degrabă cu o mutare a conflictului dintr-un plan în altul. Jurnalismul, atunci când este practicat cu onestitate, este o formă de violență simbolică: el intră în structurile puterii, zgârie aparențele, expune mecanismele ascunse, provoacă. Această violență nu este una a distrugerii gratuite, ci a dezvăluirii. În mod paradoxal, și arta, chiar atunci când pare blândă, cromatic seducătoare, poate purta o violență similară, doar că mai discretă, mai insinuantă.
Pictura nu este, în acest sens, opusul investigației, ci o continuare a ei prin alte mijloace.
Dacă în text, adevărul este urmărit prin frază, document, citat și construcție narativă, în pictură el este căutat prin tensiunea dintre forme, prin raporturile dintre culori, prin ceea ce rămâne nespus, dar vizibil. Violent nu este neapărat subiectul, ci actul de a privi cu adevărat. Orice artist autentic obligă privitorul să renunțe la confort, chiar și atunci când îi oferă frumusețe.
Faptul că Liviu Alexa scrie și reportaj literar spune mult despre această dublă natură. Reportajul literar este deja o zonă de frontieră, unde realitatea nu mai este doar inventariată, ci trăită, filtrată, transformată în experiență estetică. Aici se simte cel mai clar că nu avem de-a face cu un jurnalist care, întâmplător, pictează, ci cu un creator care folosește mai multe limbaje pentru a spune, în esență, aceeași poveste: povestea unei lumi imperfecte, tensionate, dar încă demne de a fi privită cu atenție și, uneori, cu tandrețe.
Liviu Alexa. Sursa foto: Facebook
Violența aparentă a artei nu constă, așadar, în șoc vizual sau în agresivitate tematică, ci în curajul de a nu cosmetiza.
Chiar și când culoarea este caldă, chiar și când subiectul este (oarecum) frumos, există dedesubt o neliniște, o conștiință a fisurii. Aceeași neliniște care animă un text de investigație bine scris, aceeași conștiință care nu acceptă liniștea mincinoasă.
Între scris, jurnalism și pictură, se desenează astfel nu o ruptură, ci un arc. Un arc între rațiune și sensibilitate, între document și intuiție, între luciditate și emoție. Iar în acest arc se află poate adevărata identitate a unui artist-jurnalist: nu cel care schimbă măștile, ci cel care își mută lupta dintr-un teritoriu în altul, fără să renunțe niciodată la esența ei, aparent violentă.
Ideea artei ca act de violență, născută din futurism și suprarealism, trecută prin textele lui Artaud, prin imaginile lui Buñuel, prin teatrul timpuriu al lui Ionesco, prin ceea ce s-a numit „cinema ul cruzimii” al lui Hitchcock, Clouzot, Franju, Polanski, prin experimentele Living Theatre și prin compozițiile târzii ale lui Cage și La Monte Young, nu este doar o istorie a radicalismului artistic, ci și o istorie a unei frici: frica de a nu mai fi auzit, de a nu mai fi simțit, de a nu mai ajunge la un om care începea deja, încă din mijlocul secolului trecut, să se îngroașe pe dinăuntru.
Toate aceste nume, puse laolaltă, alcătuiesc mai puțin o listă de influențe și mai mult un cor de voci care spun același lucru sub forme diferite: spectatorul nu mai este un partener, ci o problemă. Un obstacol. O suprafață pe care semnele alunecă fără să se fixeze. Un corp prezent și, în același timp, absent.
Ceea ce pentru Artaud era cruzime, pentru Buñuel era ruptură de logică, pentru Cage era tăcere extinsă, pentru Living Theatre era invadarea spațiului spectatorului, avea aceeași miză: să-l scoată pe privitor din poziția sigură a celui care stă jos și primește.
Numai că spectatorul de astăzi nu mai seamănă nici măcar cu acel spectator obosit al anilor ’50 sau ’60.
El nu mai este doar pasiv. El este supraproducție umană. Este produsul perfect al unei lumi care a transformat totul în ofertă.
Trăiește într-o realitate în care nimic nu mai trebuie așteptat cu adevărat. Mâncarea vine la ușă. Filmele curg fără pauză. Muzica este nelimitată. Orașele sunt parcurse în două zile, comprimate în trasee optimizate, bifate prin fotografii aproape identice cu ale altor milioane de oameni.
Această viață nu este săracă. Este excesivă. Dar excesul nu produce densitate, ci subțiere. Nu produce profunzime, ci oboseală.
Spectatorul plictisit nu este cineva care nu are ce face. Este cineva care face prea mult, vede prea mult, știe prea multe lucruri despre prea multe lucruri, fără să fie legat real de aproape nimic.
El recunoaște formele artei ca pe niște etichete. Știe ce înseamnă ”expoziție de pictură”,„film de autor”, „teatru experimental”, „performance radical”. Are un vocabular al radicalității. Dar vocabularul nu mai corespunde niciunei tensiuni interioare.
De aceea, orice încercare de a repeta gesturile violente ale avangardelor istorice riscă să devină decorativă. O imagine șocantă devine un screenshot. Un moment extrem devine un clip scurt. Un scandal devine trending.
Violența imaginii a fost absorbită de mecanism.
Ceea ce nu a fost absorbit este violența duratei.
Spectatorul contemporan este educat să suporte aproape orice conținut, dar nu să suporte timpul. Nu să stea. Nu să rămână într-o stare fără recompensă imediată.
Aici apare o inversare subtilă a teoriei vechi: dacă odinioară arta trebuia să fie violentă prin ceea ce arată, astăzi arta devine violentă prin ceea ce refuză să arate.
Refuză să fie clară. Refuză să fie rapidă. Refuză să fie utilă.
Pentru spectatorul ghiftuit, aceasta este o agresiune reală. Pentru că îl obligă să-și simtă propriul gol. Îl obligă să observe cât de repede îi vine impulsul de a scoate telefonul, de a evada, de a cere altceva.
În fața unei opere lente, opace, care nu îi oferă satisfacție imediată, spectatorul nu mai poate poza în consumator suveran. Devine vulnerabil. Și vulnerabilitatea este astăzi forma supremă de disconfort.
În acest sens, relația artei cu publicul nu mai este una conflictuală doar la nivel estetic, ci una existențială. Arta nu se mai luptă cu gusturile publicului, ci cu structura lui psihică.
Spectatorul plictisit este omul care și-a pierdut capacitatea de a locui o stare.
El nu mai știe să fie trist fără să caute distracție. Nu mai știe să fie singur fără zgomot de fundal. Nu mai știe să fie tăcut fără să simtă că pierde ceva.
Or, arta, în forma ei profundă, cere exact aceste lucruri: disponibilitate pentru disconfort, pentru ambiguitate, pentru timp mort. Este, cu asupra de măsură și cea a lui Liviu Alexa.
De aceea, orice artă care încă mai aspiră la sens ajunge inevitabil într-o poziție ostilă față de publicul larg. Nu pentru că disprețuiește oamenii, ci pentru că refuză să le confirme mecanismele.
Spectatorul de astăzi nu mai este chemat să înțeleagă opera. Este chemat să se confrunte cu propriile limite.
Poate că aceasta este singura moștenire reală a lui Artaud, Buñuel, Cage și a tuturor celorlalți: nu un set de tehnici, nu un repertoriu de șocuri, ci ideea că arta nu există pentru a consola o lume mulțumită de sine.
Arta nu mai este violență împotriva bunului-simț.
Este violență împotriva somnolenței interioare.
