Când arta devine reper – Pictura ca valoare

Galeria Romană a deschis, pe 18 noiembrie, expoziția „Pictura ca valoare”, un eveniment cu rădăcini profunde în arta și spiritualitatea românească. Aceasta aduce în prim-plan patru repere ale artei românești: Ion Andreescu, Ion Țuculescu, Paul Gherasim și Horia Bernea, alături de o serie de scoarțe tradiționale din colecția Aureliei Pomponiu.

Expoziția a fost completată de lansarea volumului cu același titlu, semnat de Ion Grigorescu, oferind publicului o perspectivă extinsă asupra relației dintre pictură, tradiție și interpretare critică. Evenimentul a fost deschis de prof. Dr. Erwin Kessler, directorul Muzeului Național de Artă al României, care a subliniat continuitatea și provocările unui discurs artistic ce rămâne relevant în timp.

Expoziție dedicată lui Paul Gherasim

Expoziția are o încărcătură emoțională aparte – este dedicată lui Paul Gherasim. Anul acesta marcăm un secol de la nașterea lui Paul Gherasim, artist plastic, gânditor și spirit cultivat, a cărui prezență discretă, dar profundă, a lăsat o amprentă singulară în cultura românească.

Parte a generației care a reînnoit limbajul vizual în secolul XX, Paul Gherasim a crescut o operă ce unește simplitatea frumosului cu exigența lăuntrică, transformând pictura într-o formă de rugăciune și rânduială.

Expoziția și cartea sunt împreună, poartă un singur nume, Paul Gherasim

Redăm aici transcrierea integrală a cuvântului de deschidere ținut în seara zilei de 18 noiembrie, de către Erwin Kessler, într-un cadru emoționant și plin de prieteni.

„Asistăm cu toții și sunteți invitați la o expoziție și la lansarea unei cărți Paul Gherasim. Expoziția și cartea sunt împreună, poartă un singur nume, Paul Gherasim. Poartă numele comparatismului. Cu siguranță, ca un învățăcel bun, domnul Ene, a încercat să fure ceva de la dl Paul Gherasim. Cu siguranță, Ion Grigorescu, un învățăcel foarte bun, a furat și fură în continuare de la Paul Gherasim.

Această expoziție continuă seria de expoziții ale lui Paul Gherasim începute în anii 70, expoziții comparatiste, expoziții, hai să le spun, care sunt intr-o cu totul altă lectură decât a domnului Ene și a domnului Grigorescu, prin care Paul Gherasim încerca să tradiționalizeze și să radicalizeze conservator și retrograd tot ceea ce era în modernitate și în modernism în arta noastră de atunci. Respectiv, colegi și artiști care încercau, după 1965, din cărți, manuale și reviste, să facă o artă ca arta occidentală.

Dl. Paul Gherasim a întors dosul, ajutat fiind foarte bine de prietenul său Ioan Alexandru, un mare poet și în același timp unul dintre ctitorii protocronismului – nu era dacopat, dar era protocronist. A început o campanie extrem de extinsă, până la capătul zilelor, de a face din modernitate încă o față a tradiției. Este simplu, da? Ne uităm în față și ce vedem altceva decât: înainte, că înainte era mai bine. Și i-a reușit foarte bine asta. Există și un criteriu axiologic în asta, există și o pantă axiologică în asta.

„Contează foarte mult să faci bine și un lucru rău”

De altfel, cartea dlui Grigorescu este despre valoare. Aceasta este o temă a axiologiei. Nu știu dacă ceea ce a făcut a făcut bine sau a făcut rău, să zicem, culturii române. Ce știu, însă, este că a făcut-o bine. Contează foarte mult să faci bine și un lucru rău. A fost un lucru rău bine făcut pentru unii, un lucru bun bine făcut pentru alții. Și acum să vă spun în ce a constat.

Comparatismul dlui Paul Gherasim era o modalitate de a pune laolaltă meșteșugul - meșteșugul în expozițiile sale pe care le-a făcut la Suceava, Râmnicu Vâlcea și în multe alte locuri. Într-un fel, chintesența lor se găsește într-o expoziție precum ”Studiul I” și mai târziu în ”Studiul II”. Mega expoziții în care, sub pretextul acestui cuvânt ”Studiu” - studiul era ceva foarte serios, nu, cine nu studiază?- erau lucruri care veneau de la Ernest Bernea și foarte clar aproape erau legionareide atunci, în vremea comunismului - textele sale, până la lucrurile pe care le făcea Ion Grigorescu, care erau neoavangardiste.

Deci sub ”Studiu”, care era o pălărie foarte mare, erau aduse la marca tradiției noastre, așa cum a fost ea conturată în interbelic, toate întreprinderile sau o mare parte din întreprinderile artiștilor care se doreau moderniști. Și Paul Gherasim a reușit această fantastică vrăjitorie. O vrăjitorie din care mai târziu s-a născut grupul Prolog, care nu a făcut altceva și nu face în continuare decât să folosească mijloace moderniste pentru a servi un crez anti modernist. Asta este situațiunea!

„Prologul a fost un grup în care toată lumea era egală, mai puțin Paul Gherasim”

Acum, revenind la Ion Grigorescu. ...În mod manifest, după dispariția lui Paul Gherasim, s-a creat un vid de putere, și nu doar în grupul Prolog, ci în întreaga, să zicem așa, mișcare sau nișă. Și văd că este destul de mare nișa aceasta. Sunteți nișați bine, ceea ce înseamnă că nișa nu slăbește și asta este bine. Felicitări domnului Grigorescu și domnului Ene! E bine!

A fost o, nu neapărat o derută, pentru că se știa că o să dispară Paul Gherasim. Problema a fost cine preia putea. Prologul a fost un grup în care toată lumea era egală, mai puțin Paul Gherasim. Era ceva mai egal decât ceilalți. Niciodată nu s-ar fi recunoscut drept lider, dar niciodată ceilalți n-ar fi spus că există alt lider în afară de Paul Gherasim, fără să folosească cuvântul Paul Gherasim.

Evident că eu folosesc tot timpul Paul Gherasim. Toată lumea, inclusiv domnul Grigorescu, folosește și acum domnul Paul. Sfântul Pavel, domnul Paul. Concepția lui Paul Gherasim nu a putut fi emulată pentru că stătea în acest om, care avea o poezie, o poezie curatorială vreau să spun. De asta domnul Ene s-a străduit foarte tare, dar, să spun așa, e un rezultat gen de învățăcel, dar este cu manualul pe masă și fără acea confuzie confuzantă, mai degrabă, fără acea efuziune confuzantă, pe care o avea Paul Gherasim.

„Acel invizibil și insesizabil era încorporat în Paul Gherasim”

Domnul Ene a pus lucruri care au sens unul lângă altul. Paul Gherasim punea lucruri care nu aveau niciun sens unul lângă altul. Sensul era el, cel care punea. Nu îți dădeai seama, mai ales că punea ciripituri și toate lucrurile astea. Punea și muzică, adică lucruri care erau denumite de el muzică. Tot felul de petice, de scrisori.

Era acolo ceva… Dacă nu aveai acest imbold, dacă nu aveai această capacitate de a simți ceva care era invizibil și insesizabil, nu vedeai cum curg lucrurile, iar acel invizibil și insesizabil era încorporat în Paul Gherasim, care zăbovea și dintr-o dată crea substanța, liantul dintre lucrări. Aici lucrările au în mod evident liant. Se leagă vizual, se leagă iconografic, adică sunt ca la carte. Paul Gherasim nu era ca la carte, el era ieșit din cărți. Așa că, sunteți ca la carte. Îmi pare rău! Asta despre expoziție.

Deci este o expoziție comparatistă, dar este o expoziție comparatistă scolastică, în raport cu Paul Gherasim care era inventiv prin, vă spuneam, prin această obscuritate pe care o întruchipa. Cu domnul Grigorescu știți bine că am o istorie foarte lungă, mai lungă decât cu Paul Gherasim. Și domnul Grigorescu…

„Ion Grigorescu nu a vrut să fie niciodată profesionist”

Cred că, cuvântul pe care l-am decopertat în lungul interviu pe care l-am introdus în Opera pictată - un volum scos acum deja atât de mulți ani, încât și domnul Grigorescu de atunci a continuat să picteze cu înverșunare, încât probabil că va veni a treia ediție, că deja are două ediții Opera pictată. În acel interviu, de la început a rostit un cuvânt important, mă rog, l-am forțat să rostească cuvântul acela, cel de impostură.

Domnul Grigorescu are vocația imposturii angajate și care problematizează ca fiind o poză pseudo-profesională a tuturor profesioniștilor. Adică toți ceilalți se refugiază într-o mașinuță și merg sănătoși, mă rog, de fapt nu este o mașinuță, ci un trenuleț pentru copii, și merg sănătoși de pe la 20 și ceva de ani până la pensie sau moarte și asta fac toată viața. Să zicem așa genul Bălașa și așa mai departe, profesioniști.

Adică sunt oameni care fac un serviciu. Lor în primul rând și…celorlalți. Cum poți să ieși din condamnarea asta ? Mă rog, unii nici nu vor să iasă din ea, că ieși la pensie și din liber profesionist. Dacă ești profesionist! Ion Grigorescu nu a vrut să fie niciodată profesionist. A făcut pictura și a practicat fotografia. Nu a avut învățători pentru performance și a fost, să spunem, fondatorul performance-ului în arta românească și așa mai departe. A făcut fotorealism, luând și el și din cărți și din cataloage.

A inventat foarte multe lucruri pe cont propriu, a trecut de la unele la altele, s-a întors. S-a lansat ca un avangardist, s-a reafirmat ca ultra-tradiționalist. Are, după cum probabil știți, pe ici pe colo, accente în operele sale, nu în personajul propriu-zis de naționalist, ci este un artist atât de complex încât te lasă complet bouche bée. Eh, îi lipsea ceva.

O carte de tip neo-avangardist

O impostură, nu zic maximă, dar în ce mă privește, care mă vizează: istoria artei. Domnul Grigorescu face istoria artei de ceva timp. În cărți. De la cartea fundamentală Paul Gherasim, care nu era semnată și care începea fără început. Deci începea abrupt. Deschizi un lucru și intri deja, ca și cum fusese și introducerea, fără pagini de titlu, fără nimic, deci o invenție neo-avangardistă.

O carte de tip neo-avangardist, care trata despre cel mai traditionalist artist al timpului și asta este tratată de un artist care era și istoric de artă și prieten al subiectului tratat și, în același timp, neprieten al tuturor celor care trateseră subiectul. Eh, aici nu poți să spui că nu e o problemă.

Cartea, exact la Paul Gherasim și foarte influențat de Paul Gherasim, avea, să zicem, 78% lucruri remarcabile, incredibil de deschise, știți ca între nori, când apar razele printre nori. Și în rest avea 23% nori negri, de o obscuritate, incomprenhensibilitate, și, într-un fel, nu neapărat ură față de cititor, dar indiferența față de el, dacă poate să pătrundă. Și aici era Paul Gherasim. Aveai nevoie de ceea ce pe poezia interioară a intelectualității, care se debarasase de intelectualism a lui Paul Gherasim, ca să pătrunzi sugestiile evanescente pe care le purtau cuvintele lui Ion Grigorescu.(…)

„Să nu credeți cumva că sunt împotriva profesionalismului”

Ion Grigorescu produce literatură serioasă, aproape ca Zambaccian, un colecționar care a devenit profesionist ca și colecționar, devenind încet, încet istoric și, mă rog, critic a fost, critic de artă și istoric de artă. A studiat, a scos albume, ca orice om serios din domeniu. El era neguțător și producător de covoare. Apropos de ce însemnă să fii profesionist. Să nu credeți cumva că sunt împotriva profesionalismului și al profesionistului. Dimpotivă, sunt exact la antipod.

Unul dintre artiștii foarte importanți pentru mine a fost și este Ion Țuculescu. Și nu e de mirare că face parte din această carte. O carte care evident mi se adresează. Am scris acum câțiva ani o carte care se numea Horia Bernea și Ion Țuculescu. Acum mai sunt adăugați doi. Unul este Paul Gherasim, despre care vă spuneam este cheia și materia întregului demers și celălalt este Ion Andreescu, care este adevărata ”Terra supra-cognita” a celor care sunt în domeniul artelor.

Dacă știi Andreescu, dacă ai înțeles toată chestia cu Andreescu, aceea este deja cheia la toate. Înțelegi tot ceea ce înseamnă artă. Chiar Țuculescu, știți foarte bine că a avut problema asta. Avea doi Andreești în colecția sa, iar Radu Bogdan, un istoric de artă totuși, i-a explicat până s-au certat amarnic, că sunt două falsuri. Ceea ce s-a și dovedit. Și aici revenim la critica mea, la critica intrinsecă a lui Ion Grigorescu la adresa istoricilor și criticilor de artă.

„Asta este foarte important, să îți placă ceea ce vezi”

Evident că există loc și conviețuire între unii și alții. Sunt absolut încântat că Ion Grigorescu își taie o felie din hermeneutica artei pentru sine. Singura problemă este că a proclama doar valoarea, valoarea ca pictură a picturii, asta este foarte important, uneori îți… e ca niște ochelari de cal. Cu toții suntem îndrăgostiți, mai ales eu, de covoarele dnei Pomponiu, de ce-i frumos și plăcut. Asta este foarte important, să îți placă ceea ce vezi și, mai ales, ceea ce ai.

Dar pe de altă parte, în stânga și în dreapta acestora sunt niște tentacule care se leagă cu societatea. Și acolo sunt valori. În viziunea domnului Grigorescu, care este din ce în ce mai radical, din ce în ce mai tradițional, desi știm bine că opera sa a fost clădită pe acele legături tentaculare cu societatea, cu politica, cu istoria, cu exact altceva decât sunt valorile intrinseci ale picturii ca pictură.

Toate acele tentacule sunt relevante. Tentacule care se numesc ideologie, politică, sociologie. Sunt și ele relevante. Sunt un apostol, aș zice la fel de clar ca și domnul Grigorescu. Și eu am făcut înaintea domniei sale pasul acesta. Prima expoziție pe care am făcut-o eu ca tânăr critic și nu mi s-a oferit această posibilitate de o instituție sau de o persoană privată sau orice, în 1995.

„Încrederea în pictură”

În primăvara lui 1995, Institutul Goethe mi-a făcut această propunere, după ce scrisesem primele articole, de a fase o expoziție la ei, pentru ei, plătită de ei. (…) Pe vremea aceea să fii plătit ca și curator și plătit foarte bine, era o mare descoperire și am făcut o expoziție care s-a numit: ”Încrederea în pictură”.

Așa că, Pictura ca valoare - de la început lucram cu arta tradițională, adică scriam despre arta tradițională, despre arta neo-avangardistă, și unele și altele îmi păreau la fel de problematice, în parte chiar compromise.

Dar atunci când a fost să fac o expoziție pe cont propriu și m-am întrebat, pentru că aveam o mână complet liberă, puteam să fac orice, aa mi-au și zis, avem spații și faci orice și a fost pictura. Un lucru cu care în mod sigur ne întâlnim!. Deci rămâne pictura, dar cu tentaculele după ea!”  - Erwin Kessler, 18 noiembrie 2025, Galeria Romană.

„Pictura ca valoare”

„Pictura ca valoare” propune o privire coerentă asupra unor artiști care, deși diferiți ca stil și epocă, împărtășesc aceeași preocupare pentru sens, expresie și raportarea la tradiție. Alături de intervențiile lui Ion Grigorescu și de contextualizările lui Erwin Kessler, expoziția funcționează ca un punct de orientare într-o discuție mai amplă despre locul picturii în cultura contemporană.

Publicul este invitat să descopere nu doar opere, ci și o reflecție asupra ideii de valoare în artă — un subiect care rămâne actual și necesar în orice peisaj cultural matur.

Expoziția este deschisă publicului larg și poate fi vizitată până la 4 ianuarie 2026, în programul galeriei Luni – Vineri între 10.00 și 18.00 iar sâmbăta între 10.00 și 15.00, la sediul din Bulevardul Lascăr Catargiu nr. 1, sector 1, București.