Loewenstein a fost instantaneu recunoscut de angajaţii aeroportului. De altfel, era recunoscut oriunde mergea. Spectaculoasa lui avere îi adusese faima de cel mai bogat om din lume – apreciază scriitorul Giles Milton în volumul Când Hitler a luat cocaină și Lenin și-a pierdut creierul. Din culisele istoriei (Editura Corint, 2018).

Deja bogat la izbucnirea Primului Război Mondial, Loewenstein şi-a sporit averea după încheierea păcii. Diversele lui companii furnizau energie electrică ţărilor în dezvoltare, şi nu peste multă vreme a început să fie căutat de preşedinţi şi prim-miniştri de pe tot globul.

Toaleta cu ieșire spre nori

Avea însă şi mulţi duşmani. În 1926, a înfiinţat International Holdings and Investments, o companie care a strâns un capital enorm de la diverşi investitori bogaţi. În 1928, aceşti investitori voiau şi ceva profit în schimbul sumelor investite. Şi cât mai degrabă.

Loewenstein era încântat să zboare spre casă în acea frumoasă zi de iulie 1928. Condiţiile erau perfecte, cerul serii fiind aproape complet lipsit de nori. Pilotul, Donald Drew, l-a asigurat că vor avea o călătorie plăcută – mai notează scriitorul britanic Giles Milton.

În continuare: „În afară de Alfred Loewenstein, la bordul avionului se mai aflau alte şase persoane. Pilotul a stat lângă intrare până ce s-au urcat toţi pasagerii şi membrii echipajului. Între pasageri se aflau Fred Baxter, credinciosul valet al omului de afaceri, şi Arthur Hodgson, secretarul lui, ca şi două femei, Eileen Clarke şi Paula Bidalon, stenografele lui. În cocpitul despărţit de restul avionului, erau Donald Drew, pilotul, şi Robert Little, mecanicul. După decolare, aceştia nu mai aveau acces direct în interiorul avionului”.

O plajă pustie și nu prea

Puţin după ora 18:00, micul monoplan Fokker FVII a început să ruleze pe pista înverzită, iar după câteva minute, decola şi se ridica la altitudinea lui de croazieră, de 1.220 m. Curând, pasagerii au zărit sub ei linia coastei britanice, iar peste un minut, două survolau Canalul Mânecii – speculează Milton.

În partea din spate a cabinei pasagerilor, o uşă fără geam dădea într-o micuţă toaletă. Cămăruţa aceasta era prevăzută şi cu o uşă spre exterior, marcată vizibil cu semnul IEŞIRE şi dotată cu o închizătoare cu arc, controlată din interior. Ca să se deschidă în plin zbor, era nevoie de eforturile a doi bărbaţi voinici, deoarece suflul elicei opunea rezistenţă din partea cealaltă.

Loewenstein a scris câte ceva, apoi, în timp ce avionul survola Canalul Mânecii, s-a dus la toaletă. Potrivit declaraţiilor făcute de Baxter ulterior, după zece minute omul de afaceri încă nu revenise la locul lui. Neliniştit, valetul a bătut la uşa compartimentului. Dar nu i-a răspuns nimeni.

Crezând că poate stăpânului i se făcuse rău, omul a forţat uşa. Cămăruţa era însă pustie. Alfred Loewenstein dispăruse fără urmă. Logica ar fi dictat ca avionul să îşi schimbe direcţia, îndreptându-se către aerodromul de la St. Inglevert, între Calais şi Dunkerque, unde, odată ajunşi, pilotul ar fi putut să alerteze paza de coastă. Donald Drew, însă, a aterizat pe o plajă de lângă Dunkerque, pe care o credea pustie – mai amintește Giles Milton.

Ciudățeniile pilotului

Plaja nu era câtuşi de puţin pustie, fiind utilizată ca teren de antrenament de către o unitate militară din zonă. Soldaţii, zărind Fokker-ul că aterizează, au alergat să-l întâmpine. Le-a luat şase minute să ajungă la aparat, timp în care echipajul şi pasagerii coborâseră deja pe plajă.

„La început au fost interogaţi de locotenentul Marquailles, care însă nu a reuşit să înţeleagă nimic din ce se petrecuse în aer. Pilotul, mai ales, se purta extrem de ciudat. Timp de o jumătate de oră evitase continuu să răspundă la întrebări, dar până la urmă a recunoscut că îl pierduseră pe Alfred Loewenstein undeva, deasupra Canalului Mânecii”, continuă povestirea lui Milton.

Drew a fost mai târziu interogat de un detectiv veritabil – inspectorul Bonnot. Acesta a mărturisit că l-au nedumerit mult cele aflate de la pilot. „Un caz foarte neobişnuit şi misterios,” a spus el. „Nu ne-am decis încă asupra unei ipoteze anume, dar orice este posibil.”

Ipotezele morții

Inspectorul nu a făcut nicio arestare. Ba mai mult, a permis avionului să îşi continue zborul către St. Inglevert şi înapoi la Croydon.

Ancheta ce a urmat a fost, încă de la început, una de mântuială. În ziua de 19 iulie, la peste două săptămâni de la dispariţie, cadavrul lui Loewenstein a fost recuperat undeva lângă Boulogne şi dus la Calais cu o barcă de pescari. Aici, identitatea i-a fost confirmată cu ajutorul ceasului de mână. Autopsia a relevat o fractură craniană parţială şi mai multe oase rupte, concluzia legiştilor fiind că Loewenstein trăia când s-a prăbuşit în apă – evidențiază Giles Milton.

Misterul căderii lui a rămas neelucidat, cu toate că există numeroase ipoteze. Unii au afirmat că distratul om de afaceri a deschis accidental uşa greşită şi s-a prăbuşit în gol. Această ipoteză este şi cea mai puţin plauzibilă, dat fiind că uşa era practic cu neputinţă de deschis în timpul zborului.

Alţii au fost de părere că s-a sinucis, poate din cauză că metodele lui nu tocmai curate erau pe punctul de-a fi date în vileag. O explicaţie mult mai verosimilă, dar şi mai sinistră, este aceea că Loewenstein a fost aruncat cu forţa din avion de către valetul şi secretarul lui, poate la cererea doamnei Loewenstein. Madeleine avea o relaţie foarte rece cu soţul ei şi era disperată să pună mâna pe averea acestuia – apreciază Milton.

Mărturia unui pescar francez

Imediat, concluzia: „Un lucru e limpede: toţi cei şase pasageri au fost, aproape sigur, complici la crimă. Ba, mai mult, probabil că au plănuit-o din timp şi foarte minuţios. O teorie privind aterizarea Fokker-ului pe plajă spune că, astfel, complicii au avut prilejul să înlocuiască uşa din spate, care se prăbuşise în apele Mânecii, cu una ascunsă la bordul avionului”.

Ipoteza se potriveşte de minune cu mărturia unui pescar francez, care îşi amintea că văzuse ceva, poate o paraşută, căzând din cer exact în momentul în care dispăruse Loewenstein. „Paraşuta” putea foarte bine să fi fost uşa din spate – opinează Milton.

Dacă Loewenstein şi uşa au fost aruncaţi în apele Mânecii, avem de-a face cu o crimă perfectă. Pentru care nu a fost nimeni judecat, şi nici măcar direct acuzat. Cât despre omul de afaceri, lipsa lui totală de popularitate a făcut să fie înmormântat într-un loc de veci nemarcat.

La înmormântare nu a venit nici măcar văduva „îndurerată”, Madeleine având fără îndoială alte priorităţi, mult mai însemnate, cum ar fi administrarea şi investirea proaspetei sale moşteniri.

Te-ar putea interesa și: