Statul sutien

Statul sutien

Dacă politicienii ar fi avut ce să pună înăuntru, scriam despre „statul cofraj”. Am ales o variantă care nu presupune că (toți) politicienii au sâni, ci doar că statul e util. Iar draga de doamna Olguța mi-a amintit, cu acel “noi vă acordăm”, că funcționăm doar pentru o singură polarizare: șefi și subalterni.

 Orice analiză cu pretenții asupra devenirii țării trebuie să pornească de la premisa că există exemple de cofraj în istorie. Aici pierdem partida prin neprezentare. Carol I nu era român, Brătienii au și ei păcatele lor, Avram Iancu e iubit cu adevărat abia prin Apuseni, deduc că nu-i mare brânză pentru restul romanilor, Mircea, Iancu de Hunedoara sau Ștefan sunt doar niște pernițe pe care punem capul ca să nu conchidem că suntem niște servitori cu vocație. Că am avut și nerv și sabie, nu doar genunchi și gât unduitoar. Mențiune pentru Țepeș: ca precursor al luptei anticorupție are o parte iubită și una hulită: era exagerat, lovea prea orbește.

În același timp, suntem a șaptea țară din Europa și ne lăudăm cu asta, ca și cu agricultura: e plină de potențial. Unii, mai mititei, au lideri, au câștigat toate pariurile și nu umblă cu șublerul în buzunar ca să-și măsoare ouăle. Sunt mândri, suverani și, dacă trebuie, au limba lungă bazându-se pe PIB, politici sociale, sistemele de educație și sănătate, o idee genială în istoria științelor politice sau o atitudine. Noi, în schimb, ne bucurăm de pământ mult și mai nou, de un statut pe care mai avem un pic și-i tragem versuri: trăim sub umbrela americană, deținem prieteni puternici, maamă ce tari suntem! Nu avem niciun merit, firește. Dacă România era lângă cercul polar, îi ploua în gură, iar liderii aveau o sigură grijă: să-și numere agrișele.

Mărimea se măsoară pe Dâmbovița cu critici literari. Dacă știi să porcăiești cu adjective, ai un singur dor: să-ți trimită Călinescu, Vianu, Lovinescu sau Zaciu un semn de sus că ești valid, nu un maimuțoi politic.

Ne puteți urmări și pe Google News

Cum nu avem nici idei, nici dorință, să acceptăm că suntem pigmei și să declarăm război Americii, Germaniei, Japoniei, fabulosului Singapore sau cantonului Geneva! Poate ne ocupă repede și scăpăm naibii de proștii ce s-au cățărat în funcții. Ce ratăm? Exact geografia. Coloana vertebrală a Carpaților are potențialul de a coagula statele în numele ideii unei istorii economice comune care să-și negocieze interesele în interiorul UE, așa cum au gândit alții fluviul Dunărea și le-a ieșit. Poate că un bloc central european, ale cărui acțiuni se văd cu ochiul liber, dar nu de la București, ne-ar accepta dacă ne-am spăla pe picioare și ne-am tăia unghiile. Dar cine suntem noi ca să stăm la masa lor? O țară plângăcioasă, care nu naște construcție, deoarece nu are viziune. Iar acesta este cel mai mare handicap al unui stat: să nu-i treacă niciodată prin minte unde merge. Nu suntem în stare nici măcar să reparăm vânzarea terenurilor pentru care au luptat cu sabia domnitorii la care ne raportăm. Nu ne interesează nici să obținem un preț bun pentru că-i lăsăm pe alții să ne extragă și să ne vândă (nouă) resursele. Ne batem joc de capitalul românesc. Nu exploatăm statutul de frontieră NATO punând piciorul în prag și cerând investiții. Nu reușim să facem descentralizare și să aducem democrația mai aproape de cetățean.

Dacă ne prostim singuri, cum să avem pretenția să fim tratați ca parteneri egali în corul european? Căci nu e suficient să o spunem. Când a fost pusă pe agenda europeană una dintre problemele României, alta în afară de corupția pandemică? Aa, suntem prea neînsemnați ca să ridicăm pretenții? Da, dar asta deoarece suntem suma deciziilor politice catastrofale pe care le-am luat. Cum nu ne-a preocupat să avem lideri cu carte, sau cu credință, sau cu experiență într-un domeniu unde au făcut performanță, plescăim de plăcerea că avem un décor colorat în Capitală de Paști. Firea are ouă, deci poate să-i urmeze lui Năstase. În rest, statul este un sutien pentru ambițiile a 100 de inși care fac mereu rocade și își schimbă numele ca în bancul cu Ion sau Gheorghe în armată.

România este un tărâm încercuit. Paradoxal, încercuit din interior. Iar noi, nebunii frumoși ce rezistăm și visăm să se ridice măcar unul care să ia sabia lui Ștefan în mână, suntem niște ratarzi emoționați. Alo, cantonul Geneva? Ocupați-ne rapid, nu opunem rezistență și deja avem băieții de frunte ce ne-au deschis calea, odată cu conturile lor burdușite!