După ce ne-am convins cu toţii că oamenii din jurul nostru încă au rămas cu sentimentul că trebuie să se dea, să se bage, să se mărească, iată că vine confirmarea şi dintre nămeţi că inerţia e o kestie de atitudine naţională. Nu înţeleg cum poate o fiinţă umană cu instinct de conservare şi funcţională fizic să stea în zăpadă la un kilometru de civilizaţie fără să acţioneze.

După cum e la fel de greu de priceput ce au în cap reporterii care se duc să filmeze oameni chinuindu-se la mama dracului, fără să le dea nici un ajutor. Uitaţi-vă la ei, îngheaţă sub ochii noştri, dacă ne mai ţin bateriile de la cameră, poate chiar reuşim să vă oferim în exclusivitate o agonie mică, să vărsaţi o lacrimă şi să vă exersaţi compasiunea, stimaţi telespectatori. Baţi drumul prin troiene, din care alţii nu mai pot să iasă, doar ca să întregeşti cu un cinism dezgustător panoplia de victime şi drame, la care lucrează fără niciun pic de discernământ media românească. E probabil destul de cunoscut faptul că în foarte multe cazuri de accidente, cei care intâmplător ajung la faţa locului înaintea salvării, au prezenţa de spirit necesară de a nu acorda primul ajutor, ci de a încerca să ajungă la portofel, telefoane şi lanţuri de aur. De altfel, spiritul de solidaritate este ceva de care poporul se fereşte ca de dracul, că de-aia e ortodox. Chiar dacă nu te costă decât puţin timp să îţi părăseşti confortul, e mai important să aştepţi să facă altcineva primul pas, că poate scapi şi se rezolvă. Ăsta e un reflex fără stare socială, e prezent în fiecare dintre noi, atunci când încercăm să ne rezolvam mai întâi problema noastră. De exemplu, să trec eu acum prin intersecţie, chiar dacă e clar că am să o blochez. Să stau singur în coloana de 100 de maşini, fără a încerca să interacţionez cu nimeni, că poate îmi cere benzină. Să stau în casă, deşi ştiu că la un kilometru de satul meu sunt blocaţi în zăpadă foarte mulţi oameni, poate şi copii. Genul ăsta de umanitate modificată genetic de nepăsare şi rapacitate. Crema acestui comportament de neînţeles se vede, însă, cel mai bine, la ştiri. Bună ziua, vă chinuiţi tare, nu-i aşa? Vă e foame şi frig? Rămâneţi aici, că ne scade ratingul. Uitaţi- vă, stimaţi telespectatori, cum suferă, vedeţi că am avut dreptate? România s-a transformat în iadul alb, să ne ascundem cu toţii în faţa micilor ecrane, ca să mai rămână cineva printre noi, care să poată urmări pauza publicitară. Există o fotografie care a făcut istorie şi care l-a condus pe autorul ei la sinucidere.

E vorba despre Kevin Carter, un fotoreporter sud-african, care a fotografiat în Sudan o fetiţă subnutrită, în spatele căreia aştepta un vultur. A aşteptat 20 de minute, urmărind scena, cu degetul pe declanşator. Deşi putea să o ajute, mai mult decât a goni vulturul înfometat, fotograful nu a făcut nimic pentru a salva fetiţa, care încerca să ajungă la un avion cu ajutoare umanitare. Fotografia i-a adus un Pullitzer, o faimă instantanee şi multe critici legate de gestul său. Această clipă de laşitate, neimplicare, spuneţi-i cum vreţi, împreună cu alte motive, l-a condus încet spre o criză de conştiinţă care l-a făcut să cupleze furtunul de grădină la ţeava de eşapament şi să asculte muzică în maşină, până la asfixiere. A fost un punct de plecare într-o discuţie asupra eticii jurnalismului, care nu pare să se fi încheiat. Iar în România, chiar nu dă semne că ar sta cumva să înceapă. Deci, în concluzie, e un semn bun, de consens, de unitate monolitică în jurul morbidului. Dar vine curând Valentine’s Day şi vom putea să ne concentrăm asupra adevărului despre cea mai bună cură de slăbire.

În clipul de mai jos, fotografia care i-a adus lui Kevin Carter premiul Pullitzer

<iframe width="633" height="315" src="http://www.youtube.com/embed/NogSXS4_H6I?rel=0" frameborder="0" allowfullscreen></iframe>