Sursa foto: arhiva EVZ
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
Mă uit în jur și observ că tot mai mulți oameni nu mai discută faptele, ci senzația. Iar senzația aceasta este poate mai importantă decât orice statistică. Omul de rând nu citește rapoarte ale Comisiei Europene, nu urmărește fluxurile comerciale de cereale și nici nu stă să compare cifrele bugetare. El vede doar că viața lui este mai scumpă, că taxele cresc, că statul îi cere sacrificii și că, în același timp, i se repetă necontenit că trebuie să fie solidar.
Solidaritatea este un cuvânt frumos. Dar omul acceptă sacrificiul numai atunci când înțelege scopul și când are sentimentul că este tratat cu respect. Când informațiile sunt ascunse, când cifrele sunt clasificate, când întrebările sunt întâmpinate cu superioritate morală, solidaritatea începe să semene cu obligația, iar obligația cu resentimentul.
Îmi amintesc scandalul Canalului Bâstroe. Nu mai contează acum dacă acuzațiile au fost toate adevărate, parțial adevărate sau exagerate. Ceea ce a rămas în memoria colectivă este impresia că adevărul a fost împins sub preș. Apoi au venit alte episoade, alte explicații incomplete, alte tăceri. Și, încet, în mintea omului obișnuit s-a depus sedimentul neîncrederii.
Oamenii suportă aproape orice, dar nu suportă sentimentul că sunt luați de proști.
Poți să le ceri bani. Poți să le ceri răbdare. Poți să le ceri chiar și sacrificii. Dar dacă le ceri toate acestea și în același timp le spui că nu au dreptul să întrebe, atunci începe ruptura.
Românul de astăzi vede drone explodând și fabrici cumpărate de ”investitorii” lui Zelenski. Aude povești despre averi, milioane de euro, aur și valori uriașe, care au tranzitat România și vameșii n-au întrebat nimic. Vede camioane, trenuri, convoaie, mărfuri care trec granițele. Și, mai nou, vede explodând drone în Constanța, care îi distrug turismul, drone despre care Zelenski ”a uitat” să ne anunțe… Plus miile de dezertori ucrainieni bronzându-se pe plajeje noastre.
Nu are acces la toate datele și poate că multe dintre suspiciunile lui sunt nedrepte sau exagerate. Dar nici nu primește suficiente explicații pentru a și le risipi. În acest gol dintre realitate și comunicare se nasc toate fantomele politice.
Mă întreb dacă nu cumva adevărata problemă nu este Ucraina. Nici Rusia. Nici Europa. Problema este că statul român pare să fi uitat să vorbească propriului popor. Să-i explice, să-l convingă, să-l respecte suficient încât să-i răspundă la întrebări.
În lipsa răspunsurilor, omul își construiește singur explicațiile. Iar acestea sunt aproape întotdeauna mai întunecate decât adevărul.
Aici începe drama. Nu în cifrele ajutoarelor și nici în milioanele care circulă ilegal, ci în sentimentul tot mai răspândit că țara se conduce într-o limbă pe care cetățenii ei nu o mai înțeleg. Iar când oamenii nu mai înțeleg limba puterii, încep să creadă că puterea vorbește cu altcineva, cu străinii. Ceeace transpare este propriul interes, cel de a-și pune oamenii, neamurile, amantele, în posturi din care pot mulge bani și influență. La oamenii lui Bolojan și la USR-iști se vede cel mai bine asta.
Și atunci, seara, la o cafea sau la un pahar de vin, omul simplu trage concluzia cea mai veche din lume: „Toți câștigă din povestea asta, numai noi nu.”
Sentimentul acesta, odată instalat, este mai greu de înlăturat decât orice criză economică. Pentru că sărăcia poate fi suportată o vreme. Neîncrederea, aproape niciodată.
”Trei fenomene ale timpului: invazia verticală a barbarilor, domnia proștilor, trădarea oamenilor cumsecade.
Primul: năvălesc nu barbarii din alte continente, ci, de jos în sus, derbedeii. Barbarii aceștia preiau locurile de conducere.
Al doilea: au sosit, pur și simplu, în sensul cel mai categoric, proștii și inculții la putere și, în ciuda tuturor legilor economice și tuturor regulilor politice, fac prostii, ca niște ignoranți ce se află.
Al treilea: în loc de a se împotrivi, oamenii cumsecade adoptă expectative binevoitoare, se fac că nu văd și nu aud, pe scurt – trădează. Nu-și fac datoria. Imparțialii și încrezătorii înregistrează și tac. Sunt cei mai vinovați.” — scria , încă din 1937, Nicolae Steinhardt…
Am recitit aceste rânduri și am avut senzația neplăcută pe care o ai atunci când descoperi că istoria nu înaintează, ci doar își schimbă decorurile. Se modifică hainele, jargonul, tehnologia, ecranele devin mai subțiri, mașinile mai silențioase, telefoanele mai inteligente, dar mecanismul moral al lumii rămâne aproape neschimbat. Derbedeii urcă, proștii guvernează, iar oamenii decenți privesc în altă parte.
Ni s-a spus că omenirea evoluează. Că, odată cu știința, educația și confortul, vom deveni mai lucizi, mai responsabili, mai greu de manipulat. Că barbaria aparține trecutului. Că prostia va fi corectată de expertiză, iar lașitatea de instituții solide. Și totuși, privind în jur, am impresia că am perfecționat doar ambalajul, nu și conținutul. Barbarii de astăzi poartă costume bine croite, folosesc cuvinte englezești și zâmbesc în studiouri de televiziune. Prostia nu mai strigă; vorbește calm, în grafice și procente. Trădarea nu mai are dramatismul unei lovituri de stat; se consumă discret, în tăceri politicoase, semnarea de contracte secretizate cu stăpâni din alte țări și în ridicări din umeri.
Ceea ce mă neliniștește nu este atât existența barbarilor. Ei au existat întotdeauna și, probabil, vor exista mereu.
Nici prostia nu mă surprinde; ea este una dintre constantele naturii umane. Ceea ce mă tulbură este neputința civilizației de a construi un antidot durabil. După atâtea secole de filosofie, religie, literatură, universități și constituții, suntem încă vulnerabili la aceleași impulsuri primitive. De parcă toată această uriașă construcție numită cultură ar fi doar o pojghiță subțire peste un strat de lut încă umed.
Mă întreb uneori dacă progresul tehnic nu a făcut decât să accelereze circulația prostiei și să ofere barbarilor instrumente mai eficiente. Ceea ce altădată se răspândea în decenii se propagă acum în câteva ore. Ignoranța are conexiune permanentă la internet. Derbedeul poate deveni lider înainte ca oamenii cumsecade să termine de formulat o obiecție prudentă.
Aici se află adevărata dramă. Nu în forța răului, ci în oboseala binelui. Oamenii decenți nu sunt, de regulă, energici. Ei muncesc, citesc, își văd de familii, evită scandalul și cred că ordinea lumii se menține de la sine. Își spun că lucrurile nu pot merge prea departe. Că există limite. Că „totuși” cineva va interveni. Dar istoria arată, cu o monotonie aproape insultătoare, că nimeni nu intervine la timp.
În acest sens, textul lui Steinhardt nu este o observație despre anul 1937, ci o radiografie permanentă a omului.
Civilizația nu ne vindecă; cel mult ne oferă un răgaz. Sub asfalt, barbarul continuă să respire. În spatele diplomelor, prostia rămâne intactă. Iar în sufletul omului cumsecade, tăcerea își păstrează puterea de a deveni complicitate.
Adevărata evoluție nu constă în cuceriri tehnologice, ci în raritatea cu care cineva are curajul să spună „nu”. Tocmai această raritate explică de ce, la aproape un secol după aceste rânduri, ele par nu doar actuale, ci aproape profetice.
Închid cartea și mă uit pe fereastră. Orașul e plin de lumină, ecrane și automobile elegante. Totul sugerează modernitate. Și totuși, în adâncul meu, am sentimentul că lumea nu s-a schimbat prea mult. Barbarii au învățat să folosească laptopuri. Proștii au consultanți. Iar oamenii cumsecade, ca întotdeauna, notează și tac. Poate că aceasta este singura formă autentică de stagnare: aceea în care credem că am evoluat, în timp ce repetăm, cu mijloace tot mai sofisticate, aceleași vechi erori ale naturii umane.
Răzvan Boanchiș punctează esența într-un text recent:
”— Auzi, mă, Auroro, cum sunt francezii ăștia? Sunt proști, nu-i așa?”
Marin Preda era la Paris și își revăzuse fosta soție, Aurora Cornu. Scriitoare, actriță, femeie inteligentă și frumoasă, adoptată deja de Franța. Iar răspunsul ei a rămas în memoria celor care l-au auzit:
”— Sunt proști, mă, Marine, dar sunt francezi.”
De câte ori îmi amintesc povestea asta, mă gândesc că în câteva cuvinte Aurora Cornu a spus ceva ce tratatele de sociologie încearcă să explice în sute de pagini. Prostia este universală. Nu există popor imun la ea. Diferența apare atunci când prostia întâlnește o civilizație solidă, instituții puternice și o memorie colectivă care o ține în frâu.
Astăzi mă uit la România și mă întreb dacă nu cumva am depășit acest stadiu. Nu mai sunt sigur că suntem conduși de proști. Asta ar fi chiar o veste bună. Prostul autentic are măcar circumstanțe atenuante. El nu știe. El greșește sincer. El confundă harta cu teritoriul și sloganul cu realitatea.
Problema este că România pare stăpânită de o specie nouă: oameni mediocri care se cred excepționali. Oameni care confundă diploma cu inteligența, funcția cu competența și propaganda cu adevărul.
Totuși, trebuie să fac un pas înapoi pentru că la Steinhardt problema nu este doar existența proștilor și a barbarilor, ci și ispita de a te considera diferit de ei.
Steinhardt vorbea despre cele trei mari nenorociri ale lumii: proștii, barbarii și lipsa de reacție a oamenilor de treabă.
Ani de zile am crezut că îi pot recunoaște ușor pe primii doi și că mă aflu, fără prea multe merite, în tabăra celei de-a treia categorii. Astăzi nu mai sunt atât de sigur.
Nu-i judec. Ar fi și ridicol, și nedrept. Sunt, eu însumi, suficient de prost încât să-mi amintesc de propriile mele erori, de propriile încăpățânări și orbiri. Sunt suficient de mediocru încât să știu că multe dintre lucrurile pe care le condamn la alții există, în forme, poate mai bine ascunse, și în mine.
Diferența, dacă există una, nu ține de inteligență și nici de caracter. Ține poate doar de un rest de bun-simț. De capacitatea de a recunoaște că nu știi, că te-ai înșelat, că ai fost vanitos, meschin sau ridicol. Lumea nu pare să sufere atât de mult din cauza prostiei, cât din cauza prostiei care se crede genială, a mediocrității care se crede excepțională și a barbariei care se proclamă virtute.
De aceea nu mă mai minunez de proști. Mă neliniștește mai degrabă siguranța lor. Eu, unul, cu toate defectele mele, încă mai am îndoieli. Într-o epocă în care toată lumea este sigură de toate, îndoiala a rămas ultima formă de politețe a spiritului.
E bine că posturile Tv îi invită și pe vechio-băsiștii de genul d-lor și d-nelor Cristina Trăilă, Augustin Zegrean, Cristian Preda, Adrian Papahagi sau Iulian Fota: deși nu par să-și dea seama, fac astfel un mare serviciu poporului. Dar, privindu-i pe domnii Radu Mihaiu, George Gima, Cristina Spătaru, Oana Țoiu, Pălărie, Moșteanu, Radu Miruță, Diana Buzoianu, Iulian Bulai ,Cristian Ghinea, Lorincz sau Cezar Drăgoescu și recindu-l pe Caragiale, aproape că te încearcă nostalgia. Farfuridi, Brânzovenescu, Cațavencu, Trahanache par astăzi niște aristocrați ai spiritului. Aveau măcar instinctul ridicolului. Erau vanitoși, găunoși și provinciali, dar vorbeau o limbă. Înțelegeau că politica este teatru și că teatrul cere talent.
Cu cât înaintează anii, cu atât îi privesc cu mai multă îngăduință.
Caragiale îi ridiculiza, dar nu-i disprețuia. Îi cunoștea prea bine. Erau proștii unei lumi încă vii, încă omenești, încă legate prin mii de fire invizibile de limba, obiceiurile și slăbiciunile acestui popor.
Proștii de astăzi nici măcar nu mai au farmecul celor de atunci. Nu mai există vervă, nu mai există inteligența instinctivă a mahalalei, nu mai există umorul involuntar. Există doar fișa de proiect, comunicatul standardizat, sloganul tradus din engleză și certitudinea birocratică a omului care nu s-a îndoit niciodată de nimic.
Probabil că de aceea românii sunt atât de iritați. Nu pentru că ar trăi mai rău decât alte popoare. Nu pentru că ar suporta sacrificii mai mari. Ci pentru că au sentimentul că sunt administrați de oameni care nu iubesc nimic din ceea ce alcătuiește această țară și care privesc poporul cu aceeași răceală cu care un contabil privește un tabel Excel.
Și atunci îmi vine să-l parafrazez pe Preda.
Da, și noi avem proști. Doar că proștii noștri nu mai sunt nici măcar români în sensul vechi al cuvântului.
Nu mai au atașamente, nu mai au rușini, nu mai au nostalgii, nu mai au memorie. Ei locuiesc în România așa cum un funcționar locuiește într-un birou: temporar și fără afecțiune.
Uneori îl recitesc pe Caragiale ca pe o carte de consolare. Farfuridi mă liniștește. Îmi spune că România a avut întotdeauna proști. Diferența este că proștii lui știau să fie amuzanți. Ai noștri au ajuns să fie doar grețoși și eficienți.
Iar acesta este poate cel mai neliniștitor lucru. Nu prostia. Cu ea omenirea a conviețuit întotdeauna. Ci faptul că ridicolul nu mai produce rușine. Că oamenii care altădată ar fi fost personaje de comedie au ajuns să fie administratori ai realității. Și că, într-o epocă în care comedia nu mai stârnește râsul, ea începe să semene tot mai mult cu tragedia.
Dar mă întorc mereu la a treia observație a lui Nicolae Steinhardt, fiindcă ea este, dintre toate, cea mai greu de suportat.
Despre barbari și despre proști se poate vorbi cu o anumită ușurătate amară. Ei există, au existat dintotdeauna, și aproape că fac parte din inventarul inevitabil al istoriei. În schimb, oamenii cumsecade mă tulbură mult mai profund, tocmai pentru că în ei recunosc partea cea mai respectabilă și, în același timp, cea mai vulnerabilă a societății.
Mă gândesc la acei oameni care au trăit ani sau decenii sub conducători lipsiți de scrupule, sub indivizi care au ruinat instituții, au degradat limbajul, au sărăcit material și moral comunități întregi, și care totuși au continuat să își vadă de viață. S-au dus la serviciu, și-au plătit facturile, și-au crescut copiii, au făcut cumpărături, au mers în concedii și au sperat, în tăcere, că lucrurile se vor așeza de la sine. Nu erau oameni răi. Dimpotrivă, erau adesea oameni decenți, harnici, corecți, chiar generoși în cercul lor restrâns. Și totuși, prin această retragere în viața privată, au făcut posibilă continuitatea răului.
Tragedia lor constă în faptul că au confundat bunătatea cu neutralitatea. Au crezut că este suficient să nu facă rău nimănui. Dar istoria cere uneori mai mult decât absența răului; cere prezența curajului. Există momente în care simpla decență domestică nu mai este de ajuns. Atunci tăcerea devine un sprijin involuntar pentru cei care distrug, iar dorința de liniște se transformă, fără intenție, într-o formă de complicitate.
Îi înțeleg. În fond, cine nu își dorește să-și protejeze mica ordine personală? Cine nu preferă să creadă că excesele puterii sunt trecătoare, că cineva mai competent va interveni, că lucrurile nu pot degenera la nesfârșit? Și totuși, exact această speranță pasivă prelungește dominația celor mai nocivi oameni. Conducătorii lipsiți de scrupule se hrănesc mai puțin din entuziasmul adepților și mai mult din oboseala celor decenți.
Cea mai apăsătoare constatare este că victimele acestor regimuri și ale acestor lideri nu sunt doar cei persecutați direct, ci chiar și acești oameni cumsecade.
Ei suportă umilințele zilnice, degradarea limbajului public, nesiguranța, sentimentul că lumea lor devine treptat străină. Și, deși suferă, aleg să îndure, sperând că rezistența lor tăcută este suficientă. Dar răul nu se oprește în fața răbdării; dimpotrivă, o interpretează ca pe o permisiune.
Ajung astfel la un gând incomod: oamenii cumsecade nu sunt vinovați pentru că ar fi răi, ci pentru că au crezut că inocența personală îi absolvă de responsabilitatea publică. Au considerat că este de ajuns să rămână integri în spațiul lor privat, fără să observe că, între timp, spațiul comun era ocupat de indivizi care nu aveau nici scrupule, nici limite.
Aceasta este lecția cea mai dificilă. Nu este suficient să fii un om decent în intimitatea propriei vieți. Există epoci în care decența, pentru a rămâne autentică, trebuie să capete și forma unei împotriviri. Altfel, ea riscă să devină doar o virtute melancolică, frumoasă în sine, dar inutilă în fața celor care, tocmai datorită acestei tăceri, continuă să conducă și să distrugă.
Recomandările noastre
