SENATUL EVZ: Cine a fost Nicu Ceauşescu? Ispita comunismului dinastic (XI)

Arhiva
15 noiembrie 2011, 23:26

L-am văzut pe Nicu la un simpozion la Facultatea de Istorie, el era de-acum vicepreşedinte pe Centrul Universitar Bucureşti, i-am povestit situaţia aberantă de la şedinţa ASC.

Lucrurile s-au calmat fără urmări. Erau doi fraţi Pişcoci: cel mare, Mihai, ţinea seminarul de socialism ştiinţific al profesorului Vasile Nichita, era de fapt interesat de Croce şi eventual Gramsci. Cel mic, Gheorghe, venise, cred, din producţie, oricum era membru de partid când a intrat în facultate. Eram în relaţii foarte bune. Peste ani, mi-a scris Monica Lovinescu să mă întrebe ce este cu acest Pişcoci care o abordase cu tot felul de mizerii împotriva lui Vlad Georgescu şi a mea. Ajunsese prin 1986 la Paris, unde a deschis (cu ce bani oare?) o librărie specializată în lucrări de extremă dreaptă şi stângă, inclusiv ale negaţioniştilor Holocaustului gen Faurisson şi Garaudy. Cel care în ţară se specializase în opera metafizică a lui Lucian Blaga a virat după plecarea sa din ţară (şi-a luat şi numele nevestei, a devenit Pişcoci-Dănescu) într-o direcţie foarte ciudată (mă exprim eufemistic). Cazul său îmi aminteşte de acela al lui Ivan Deneş despre care am avut prilejul să scriu pe site-ul "Contributors".

Când, în 1973, profesorul Radu Florian a declinat să fie îndrumătorul ştiinţific al lucrării mele pentru sesiunea naţională a cercurilor ştiinţifice studenţeşti care urma să aibă loc la Cluj, "Noua Stângă între utopie şi disperare", Mihai Pişcoci nu m-a refuzat (nu puteai prezenta o lucrare dacă nu aveai un îndrumător ştiinţific oficial, aşa era regulamentul). Nu ştiu motivele gestului lui Florian, dar deschiderea lui Pişcoci a dus de fapt la primul meu articol apărut în "Revista de filosofie" (eram student în anul IV). Din ce mi s-a spus, primisem premiul I, dar reprezentanta partidului, nefasta Olivia Clătici, m-a retrogradat la premiul III. Premiul I l-a primit un student la sociologie din Iaşi, ginerele lui Miu Dobrescu. N-am avut probleme, lucrarea sa era foarte bună din câte ţin minte. A venit la mine redactorul-şef al "Revistei de filosofie" care mi-a cerut textul pentru publicare. Începea astfel o lungă colaborare cu acea revistă şi o relaţie de comunicare intelectuală cu esteticianul Mihai Ciurdariu, specialist în Eminescu, redactorul-şef adjunct. Cât despre redactorul-şef, am aflat în anii din urmă că era unul dintre informatorii zeloşi ai Securităţii în privinţa lui Constantin Noica şi oare a câtor altora. Pe Mihai Pişcoci l-am revăzut o singura dată, în martie 1990, în timpul vizitei mele în ţară, prima de la plecarea din 1981. Era preşedintele unei Ligi Republicane Antimonarhiste.

Odată, era prin 1972, a venit Vasile Bontaş (asistent la matematică, ulterior ajuns secretar al CC al UTC) la noi, la filosofie, să mă cheme la etajul întâi: "Doreşte cineva să vă vadă". Acel cineva era Nicu, vicepreşedintele Consiliului pe Universitate. Printre cei care au lucrat în acele structuri a fost şi Antonie Iorgovan, constituţionalistul lui Ion Iliescu. Am intrat şi m-a luat direct: "Ştiu că maică-ta lucrează la Sanepid. Am nevoie de ajutor". "Despre ce este vorba?", l-am întrebat. "Pregătim balul de Revelion şi avem nevoie de o aprobare de la Sanepidul Capitalei ca să putem folosi sala de la Cantina Grozăveşti". Am rămas perplex: iată-mă în faţa unuia dintre cei mai puternici oameni din România, rugat să intervin pe lângă maică-mea care era şefa secţiei de igienă şcolară la ceea se numea Inspectoratul Sanitar al Capitalei. I-am spus că mama era plecată în Bulgaria la o conferinţă ştiinţifică, dar că pot vorbi chiar cu directorul Sanepidului, doctorul Andrei Kelemen. Am făcut-o imediat, i-am spus că este rugămintea lui Nicu Ceauşescu; totul s-a rezolvat întro secundă. L-am întrebat atunci cum de a ajuns să apeleze la mine, când el poate să intervină direct oriunde şi lucrurile se rezolvă instantaneu. Mi-a răspuns: "Nu pot suna toată ziua în toate părţile spunând cine sunt". I-am replicat atunci că ar fi bine să-şi oprească ascensiunea politică la acel nivel unde poate face lucruri cât de cât benefice. S-a uitat lung la mine şi mi-a răspuns: "Ai dreptate, asta i-au făcut şi soră-mii". Cine erau cei care "i-au făcut-o?" Evident, părinţii săi care îl pregăteau pentru o carieră pe care, probabil, nu şi-a dorit-o, dar pe care a acceptat-o fără urmă de rezistenţă. Ale cărei efecte mai întâi le-a savurat, iar apoi a plătit pentru ele. Exact opusul situaţiei lui Jean Maurer, al cărui părinte i-a spus cât se poate de clar că nu are ce căuta în structurile politice. Comentariile la acest articol sunt suspendate! Citiţi şi: