Dragi nemuritori,

Și am ales această formulă de adresare nu doar din politețe – trimiterea fiind (și) către realizările domniilor voastre ce vor fi asimilate de istoria României -, ci și pentru că mulți dintre voi, poate privați astăzi de capacitatea de a conștientiza dimensiunea temporală și (i)logică a funcției, sunteți prinși într-un joc ale cărui reguli au înțepenit, s-au blocat undeva în siajul deceniilor precedente.

Ele, cutumele, deși inventate de domniile voastre, se supun, prin simple exerciții de actualizare, prezentului (obligatoriu). Și solicită, imperativ, să fie instrumentate de oameni ai acestei clipe. De pildă, e greu – dacă nu imposibil (chiar raportat la tărâmul României bulversate astăzi de politicieni plăpânzi) – să mai reziste în secolul XXI, când tehnologia aruncă dogmele în derizoriu, o responsabilitate care se tot perpetuează, de-a lungul a treizeci de ani, pe umerii aceleiași ființe. Fie ea și nemuritoare.

Domnilor, umerii se tocesc, iar bolta rămâne grea. Predați-vă moștenirea!

Las deoparte piruetele protocolare, nu-i vremea lor, ci a adevărului menit să vă (ne) mântuiască.

Stimați domni,

Scandalurile cu repetiție din sânul înaltei instituții, mocnite, ațâțate, reîncălzite sau de-a dreptul fierbinți – că sunt înviate de academicianul Eugen Mihăescu pe seama vicepreședintelui Victor Voicu (cercetat penal în 2018, așadar, potrivit legii, incompatibil cu nenorocitul acela de scaun) sau fabricate de seniorii aciuați prin cârciumile de lux ale Bucureștiului -, nu vă fac cinste. Nici nouă, românilor, nu ne fac cinste.

Așadar, așezați-vă la masă, schimbați idei, acceptați și respingeți propuneri, iar în final curățați noroiul, limpeziți mâzga de pe simbolul Academiei și redimensionați-i rolul, redați-i menirea!

Mai ales acum, când aveți/avem, după 72 de ani de degradare intelectuală și scenete neocomuniste, un lider autentic. Și l-am numit aici pe profesorul de istorie Ioan-Aurel Pop.

Vă asigur, dragi nemuritori, că Ioan-Aurel Pop nu este o toană de-ale mele – ar fi fost o prea plină mândrie -, ci competența, deschiderea, sinceritatea, ideea de Românie coerentă și demnă, eh, toate acestea la un loc văzute de milioane de plătitori de taxe (și) de pe urma cărora vă permiteți să compuneți (sunt convins că nu doar pentru voi) o viață mai bună acestui popor.

Înțelepți ai patriei,

Nu mai clociți scenarii fantastice! Știu – și stiu bine – că mulți dintre voi nu l-ați vrut pe Ioan-Aurel Pop în fruntea Academiei. E prea tânăr, prea ardelean (da, chiar așa), prea neînduplecat, prea rigid (a se citi „prea corect”), prea nu știu cum – cum ar zice Mitică.

Nu vă mai amăgiți că i s-ar fi potrivit mai bine Cluj-Napoca: „Să ne apere, domne’, de acolo, de unguri!”. Ioan-Aurel Pop meandrează elegant și eficace și pe Someș, și pe Dâmbovița. Și din această poziție ne poate apăra și de unguri (dacă e cazul), și de fantasme, și de noi înșine.

Oameni buni,

Vreți să stea cu voi la taclale toată săptămâna? Tocmai voi care nu reușiți să vă strângeți toți, 180, nici măcar de două ori în șapte zile? Vă deranjează că Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, deci liderul vostru, face naveta de la Cluj-Napoca la București?

Și ați ales să vă arătați nemulțumirea aruncându-vă cu untură de pește în față (știți la ce mă refer), spărgând tablouri destinate Papei în capul președintelui (cunoașteți speța) sau scormonind cât timp stă în România un anumit membru al Academiei pentru a vă repezi să-i tăiați indemnizația lunară (nu aprofundez)?

Dragi nemuritori,

Acestea nu sunt decât mingi murdare pe care le aruncați de la unul la altul, murdărindu-ne astfel pe toți.
Se pregătește intrarea noii legi a Academiei în Camera Deputaților. Nu-i șubreziți șansele! Ar însemna să amânați, în această interminabilă tranziție, închegarea și recunoașterea forului pe care-l reprezentați.

Uniți-vă, respectați-vă liderul, ridicați-l de cade, sprijiniți-l, mergeți împreună cu România!

PS: Stimate domnule Ioan-Aurel Pop,

Pentru domnia voastră am puține cuvinte. Iată-le!

Adunați-vă forțele, răbdați, impuneți-vă, împliniți-vă, transformați, schimbați, tăiați din rădăcină crengile uscate! Primeniți-ne, domnule profesor!

Și să nu vă (mai) jucați de-a demisia nici măcar într-un vis urât! Menirea președintelui Academiei Române este să creadă în el, așadar în noi, în România.

Te-ar putea interesa și: