În ciuda titlului, Şapte ani în Provence nu este doar o «carte de călătorii». Noul volum al lui Ioan T. Morar povesteşte, înainte de orice, o experienţă de viaţă: cum e să alegi să trăieşti departe de ţară, asumîndu-ţi, la propriu, o nouă existenţă. Scriitorul ne invită să-i fim alături în căutările, neliniştile, bucuriile, speranţele, uimirile, perplexităţile, descoperirile sale. Aventurile acestui «om vechi într-o lume nouă» sînt cuceritoare naraţiuni îmbibate în exotic, ce se constituie în veritabile confruntări de mentalităţi, culturi, sensibilităţi şi tradiţii. Pagină după pagină, o Provenţă miraculoasă, mitică şi ultramodernă în acelaşi timp, te subjugă, asemenea unui miraj încărcat de promisiuni. Aventura alături de Ioan T. Morar este şi un ghid preţios prin oraşele, cetăţile, podgoriile, mănăstirile provensale, potenţată de contactul cu grupuri şi societăţi inaccesibile (ca să nu spunem secrete). Iar lectura – irezistibilă şi fascinantă – devine încă de la prima pagină o extensie a visului şi a dorinţei de a călca pe urmele autorului care te-a pus în contact cu atîtea frumuseţi şi mistere.” (Mircea Mihăieş)

 

„Aici, în Provence, dai peste fire care spun poveşti şi te duc la alte fire, la alte poveşti, la alţi oameni, la alte obiecte şi locuri, sub acelaşi cer de un albastru ireal care a atras atîţia pictori. Dacă îţi pui imaginaţia la treabă, poţi să-ţi închipui că această dimineaţă la un castel din Provence e o tapiserie colorată în care se împletesc fire venind din Roma, pete de culoare povestind despre Picasso, măslini aliniaţi pe coline, mistreţi atacînd viile, încăperi luxoase pentru viitorii miri, chiar imagini de pe Valea Oltului, nuanţe de prietenie adevărată şi sentimentul că, din cînd în cînd, ni se dă şansa de a vedea, în lumina unei clipe, imaginea Paradisului proiectată  pe pămînt. Din cînd în cînd doar, şi din loc în loc. O tapiserie pe care v-o ofer cu drag.” (Ioan T. Morar)

 

Ioan T. Morar (n. 13 aprilie 1956, Şeitin, judeţul Arad) a absolvit în 1981, ca şef de promoţie, Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara, secţia română-franceză. În perioada 1981-1986 a fost profesor la Liceul „Textila” din Lugoj. Din 1987 devine redactor al revistelor Viaţa studenţească şi Amfiteatru. După 1989 lucrează la Cuvîntul şi Alianţa Civică. În 1990-1991 este redactor-şef la „Varietăţi”, TVR, de unde pleacă prin demisie. Membru fondator al Academiei Caţavencu. În perioada 2004-2009 este şi senior editor la Cotidianul. A realizat emisiuni de televiziune, activînd, pînă în 1996, în grupul „Divertis”. Între 2010 şi 2012 este consul general la Marsilia. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Volume de versuri: Vară indiană (1984; Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor), Fumul şi spada (1989), Şovăiala (2000; Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor), Neruşinarea (2003) şi Paloarea (2010). Poeziile sale sînt traduse în mai multe limbi, în antologii şi reviste culturale. La Editura Polirom a mai publicat Lindenfeld (2005, 2006, 2013; Premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi), Cartea de la capătul lumii (2007, 2015), Negru şi Roşu (2013; roman nominalizat la Premiul „Cartea anului 2013” acordat de revista România literară; tradus în spaniolă de Joaquín Garrigós Bueno – Ediciones Xorki, 2016) şi Sărbătoarea Corturilor (2016; roman nominalizat la Premiul „Cartea anului 2016” acordat de revista România literară; Premiul pentru Proză acordat de Uniunea Scriitorilor). Ioan T. Morar s-a stabilit în localitatea provensală La Ciotat.

 

 

Ioan T. Morar, Șapte ani în Provence, Polirom, Iași, 2018

 

„Am exact vîrsta cinematografului”, obişnuia să spună Marcel Pagnol, născut pe 28 februarie 1895, la Aubagne. Dacă mama lui, Augustine Pagnol, nu s-ar fi grăbit să plece din La Ciotat (unde era în vizită la cumnata sa), Marcel Pagnol ar fi putut să spună că are nu numai vîrsta cinematografului, ci şi acelaşi loc de naştere. Unii susţin că s-ar fi născut pe drumul dintre La Ciotat şi Aubagne, în şaretă, dar actul oficial consemnează ca adresă imobilul de la numărul 16, de pe Cours Barthélemy (la etajul trei, camera din dreapta, pentru un plus de precizie!).

Acum întregul apartament e reconstituit în punctul muzeal de la parter. E mai practic, mai simplu de ajuns la el: uşor cu turiştii pe scări! Tot acolo, dar în stînga e o încăpere cu fotografii, afişe, standuri cu opera scriitorului provensal. Şi o mică sală de proiecţie în care poţi vedea locurile şi localităţile din jur în care s-au turnat filmele semnate de Pagnol (Marsilia, Cassis, Castellet etc.). Există chiar şi un traseu de drumeţie „Pe urmele lui Pagnol”. Iar în piaţa oraşului găseşti un pavilion intitulat „Mica lume a lui Pagnol”, în care sînt expuse personajele din Pagnolia (cum i se mai zice ţinutului atunci cînd se discută opera literară, teatrală şi cinematografică a academicianului din Aubagne).

Şi Jean Giono, născut pe 30 martie, în acelaşi an, 1895, la Manosque, ar fi putut să spună că e deodată cu cinematograful. Dar nu a spus-o, pentru că nu-i plăceau filmele, mai ales cele făcute de Marcel Pagnol după cărţile sale. Nu numai că nu-i plăceau, ci îl enervau chiar foarte tare. Dar nu se putea opune în mod categoric, pentru că Pagnol ecraniza în perfectă legalitate: cumpărase drepturile de autor de la editorul lui Giono, Grasset, în urma unei călătorii cu trenul. Da, chiar aşa.

Întorcîndu-se de la Bruxelles, deja celebrul autor de teatru din Aubagne, stabilit la Paris, cumpărase de la un chioşc un număr din NRF (La Nouvelle Revue Française) ca să aibă ce citi în tren. Şi a dat peste „La femme du boulanger” („Nevasta brutarului”), o nuvelă dintr-un volum de Jean Giono. I-a plăcut foarte mult, s-a gîndit imediat ce film extraordinar ar scoate din acea poveste şi s-a dus glonţ la Editura Grasset, pe rue Cherche-Midi, în Saint-Germain. (Unde am fost şi eu o dată, în 1990, prin mijlocirea lui Jean-Marie Rouart, acum membru al Academiei Franceze. Pe atunci era responsabil al suplimentului Le Figaro littéraire, unde am avut şansa să fac un stagiu de trei săptămîni. Cu ocazia acelei vizite la sediul Grasset, am obţinut de la doamna Marie-Hélène d’Ovidio, gratuit, drepturile de traducere în limba română a volumului său de eseuri – despre scriitorii sinucigaşi – Ils ont choisi la nuit, publicată sub titlul Cei care au ales noaptea de Editura de Vest din Timişoara, condusă pe atunci de Bazil Popovici.)

În urma acelei vizite la editură, Pagnol a cumpărat drepturile pentru adaptarea cinematografică a cinci romane ale lui Giono, ca să fie sigur că nu va face altcineva filme după ele. Nici el n-a reuşit să le ecranizeze pe toate – unul a rămas „neatins”.

Am citit într-un pliant turistic afirmaţia unui om din partea locului cum că Dumnezeu a aşezat aici un şir de munţi, Sainte-Victoire (nu pot să mă abţin, aşa că adaug imediat clişeul: atît de drag lui Cézanne), ca să separe Provenţa lui Pagnol de cea a lui Giono. În afară de Sainte-Victoire, multe alte lucruri îi separă. De pildă, Pagnol e solar, deschis, cu un spirit neastîmpărat, pe cînd Giono e taciturn, închis, impresionat de dramele celor din jur, căutîndu-le, consemnîndu-le apăsat în contul tragediei.