Astfel, deși este semnatară a acordurilor de la Helsinki 1975 și a actelor fondatoare OSCE care vorbesc despre respectarea suveranității, integrității teritoriale și independenței statelor, pe baza doctrinei suveranității egale a statelor, Federația Rusă a introdus elemente de excepționalism și suveranitate limitată în ultima vreme pentru statele membre CSI, ba chiar pentru cele membre ale NATO și UE din flancul Estic, încălcând propriile angajamente și semnături în acordurile internaționale.

Am văzut deja căderea în excepționalism, revizionism și politică revanșardă a Rusiei odată cu anexarea Crimeii și agresiunea militară din Estul Ucrainei. Dar și tema războiului ruso-georgian se prezintă în aceleași condiții, adică o agresiune militară soldată cu ocuparea de facto de teritorii și recunoașterea unilaterală a independenței Osetiei de Sud și a Abhaziei, teritorii din Georgia, ulterior militarizarea acestora și pregătirea pentru integrarea lor deplină în Rusia, după ce deja forțele armate au fost integrate în instituțiile de forță ruse.

Astfel, suveranitatea statelor, independența și integritatea lor teritorială presupune și posibilitatea de a alege liber soluția de securitate pentru propriul stat, pentru teritoriul acestuia și pentru locuitorii săi, ca și propria soluție de prosperitate. În acest context nu este explicabilă declanșarea unui conflict și anexarea unui teritoriu al Ucrainei odată ce respecți suveranitatea, independență și integritatea teritorială a acestuia, inclusiv prin documentele semnate în cadrul CSI, și să o faci doar pentru că Kievul alesese o altă soluție pentru prosperitatea propriei națiuni, respectiv intrarea în spațiul de liber schimb al UE!

În egală măsură, afirmații precum că „NATO se apropie de frontierele Rusiei”, ca și afirmația că „Structurile militare NATO se apropie de frontierele Rusiei” sunt limitări ale suveranității statelor, în sensul în care suveranitatea statelor reprezintă și dreptul de a alege liber apartenența la NATO (care e treaba actualilor membri și ai statelor aspirante), cu atât mai mult de a mișca liber capabilități militare pentru combaterea amenințărilor în cadrul Alianței, între statele membre. Orice pretenție contrară trebuie sancționată ca o încălcare fundamentală a dreptului internațional public.

De altfel, potrivit acestui drept și a acordurilor internaționale la care Rusia este parte, Moscova nu are nici o calitate în a afirma ceva despre ceea ce se petrece dincolo de frontierele sale. E dreptul suveran al statelor vecine să decidă ceea ce fac. Firește că există formule de consultare și dialog, de deconflictualizare a situației, de construire a încrederii și de dezarmare/ dezangajare la frontiera comună, de evitare a unei false dileme a securității. Iar doctrina suveranității limitate (Brejnev) nu face decât să inspire Moscova lui Putin, atunci fiind vorba despre o subordonare a statelor blocului socialist față de capitala sovietică, azi fiind vorba despre excepționalismul Moscovei care își arogă drepturi suplimentare peste statele vecine și în detrimentul voinței acestora.

Însă pentru acest lucru e necesară o abordare în oglindă a Rusiei în legătură cu respectarea regulilor internaționale a lipsei militarizării spațiului european, a neutilizării forței militare în soluționarea conflictelor internaționale, mai mult, abținerea de la utilizarea forței militare brute ca substitut de prestigiu și argumente în negocieri și ca instrument de politică externă. Pentru că războiul ruso-georgian a fost generat de Rusia, nu de Occident, iar anexarea Crimeii, ulterior militarizarea peninsulei ruptă din teritoriul Ucrainei cu forța militară, ca și agresiunea militară din Estul Ucrainei a premers summitul NATO din Țara Galilor, septembrie 2014, care a determinat primele măsuri de răspuns, cele de reasigurare, oricum extrem de reduse și simbolice, iar militarizarea Crimeii și a Mării Baltice au determinat măsurile de apărare și descurajare, de la summitul NATO de la Varșovia, iulie 2016, și acelea proporționale și simbolice.

O punere corectă în context și aducere a regulilor dreptului internațional a angajamentelor Rusiei la zi și expunerea publică creează argumentele de contracarare a propagandei Moscovei care strigă că se simte amenințată de apropierea NATO de frontierele sale, de fapt o încălcare a egalității suverane a statelor ce-și doresc intrarea în Alianță și asigurarea securității proprii pe această bază.