Uneori, soţia era împuşcată şi cadavrul ei rămânea acolo, în mijlocul Nistrului, pe când soţul reuşea să se refugieze la noi.

Copii erau despărţiţi de părinţi, şi îngheaţau în zona neutră. Alteori, gheaţa se rupea, înghiţindu-i pe refugiaţi. În zori la spitalele din Tighina şi Chişinău, erau duşi răniţi.

Dar să dăm cuvântul reporterului revistei Realitatea Ilustrată, Sandu Voinea, care relata de la fața locului:

Iată femeia Luchena Bairan, cu maxilarul frânt, înjumătăţit, de-un foc de armă. Iată pe Crevetzki şi pe copilui său, care abia are cinci ani şori, dar e de o inteligenţă scăpărătoare, şi ceea ce povesteşte, te înfioară. Toţi au, de altfel, de povestit câte o aventură sguduitoare. Bătrânul Gavrilă Simion de 78 de ani, din Dortskaia (Republica Moldovenească), fetele Lida Gogu şi Ecaterina Simba, şi atâţia alţii, au trăit groaznica tragedie a trecerii Nistrului.

Cele de mai jos sunt un document.

Reproducem ceeace ne-a povestit bătrânul Ion Cătârău, în vârstă de 61 de ani, din comuna Butuceni, Republia Moldovenească, refugiat de curând din Basarabia, şi supravieţuitor din groaznicul măcel de la Nistru, precum şi povestirile altor refugiaţi.

Am găsit pe acest bătrân, la căminul de refugiaţi transnistrieni din Chişinău, unde vine în fiecare dimineaţă să împartă covrigi copiilor de acolo, în semn de mulţumire lui Dumnezeu, că l-a scăpat de gloanţele şi de iadul sovietic.

El a fost deportat la Arhangelsk şi a trăit o aventură cum nici Jack London nu a imaginat. E un om, deşi încărcat de ani, totuşi foarte voinic. înalt; un bărbat frumos. Are ochi albaştri şi poartă mustaţa tunsă,

Cum vede un flăcău, îl invită la „trântă ciobănească” cu el. Inteligenţa lui e foarte vioaie şi povesteşte într-o limbă moldovenească, mult mai frumoasă decât însăşi limba basarabenilor.

Povestea unui deportat

De deportare nu scapă în Rusia sovietică de azi nici unu la mie dintre culaci, adică dintre sătenii cari nu au trecut de la început, de partea „colectivului”, termen generic, cu care peste Nistru se desemnează comunizarea muncilor agricole şi a recoltei.

Nici cei bătrâni, nici femeile şi copiii nu sunt cruţaţ. printre culacii din satul său, (Hutuceni) a fost încolonat ca să fie deportat și Moş Ion Cătârău, în vârstă de 61 de ani, căruia ăi dăm aci cuvântul, să ne povestească sumbra sa aventură :

Am fost porniţi într-o zi, în zori, de acasă, ca o turmă de vite, păzită de soldaţi roşii cu armele Încărcate. Din sat în sat, coloana noastră creştea, adăogându-i-se noi deportaţi. Am fost mânaţi astfel pe şosele şi câmpuri, zile întregi, cei cari cădeau de oboseală erau lasaţi să moară în drum, sau, dacă mai aveau o licărire de viaţă, erau împinşi înainte, până se stingeau de tot.

Am fost încărcaţi în vagoane, ca animalele, şi trenul ne-a hurducăt zile şi nopţi întregi.

Am aflat pe drum că ne duceau la Arhanghelsk.

Când ne-am apropiat de acest oraş, care se află la Marea Albă, adică la Nord, unde zăpezile sunt aproape vecinice, am înţeles că „tovarăşii” comisari ai poporului voiau să ne ucidă prin frig.

Am fost opriţi pe un câmp îngust, mărginit de păduri dese. Acolo, se aflau câteva bordeie, şi, fără răgaz, răpuşi de drum, am fost puşi să ne

săpăm singuri, bordeiele, în care aveam să trăim de aci înainte.

Aceste bordeie erau un fel de şanţuri lungi, pe sub pământ, un fel de gropi în care dormeam strânşi unul lângă altul, câte 20-30 de inşi, în cea mai grozavă murdărie.

Îndată ce-am terminat cu săparea bordeielor, am fost duşi la muncă forţată, la tăierea pădurilor. Tăiam copaci şi-i trimeteam pe ape, la vale, din zori până se lăsa întunericul.

Hrana ce ni se dădea, era o cană de apă călduţă şi un bulgăre de mămăligă sau pâine, tare ca piatra.

Frigul era îngrozitor.

Din cauza gerului, mâinile şi picioarele ne degerau, dar eram siliţi să muncim înainte, sub ameninţarea că vom fi împuşcaţi pe loc, dacă „sabotăm”. Bube rele ni s-au deschis pe faţă de ger şi chinul nostrum întrecea cât poate să sufere omul.

De la un timp, s-a încuibat tifosul exantematic în bordeie. Din douăzeci de mii deportaţi, câţi ne aflam în acea tabără, au murit în scurt timp, în câteva luni, opt mii.

În bordeie, viii trăiau deavalma cu bolnavii şi morţii…

De multe ori, bolnavi aproape de moarte erau scoşi la muncă: trebuia să tăiem pădurile, pentru exportul de lemne în America.

Rusia sovietică trebui să vândă lemnele mai eftin decât alte ţări. Şi putea face aceasta, fiindcă n-o costa nimic exploatarea (Dumping. N. R.).

Evadarea

După multe dibuiri şi încercări, într-o noapte am isbutit să mă strecor afară din tabără, printre sârmele ghimpate şi razele reflectoarelor. În buzunar aveam câteva ruble pe care reuşisem să le salvez.

Am luat-o îndată prin pădure, şi pădurea a ştiut să mă ascundă.

La început am gonit prin pădure ca un nebun. Ştiam că, dacă mă vor prinde soldaţii, voi fi împuşcat. A trebuit însă, în curând să mă opresc, ca să mă odihnesc, şi atunci m-a cuprins frigul. Tot timpul pribegiei mele, am luptat cu un ger aprig; sunt voinic, dar puterile îmi slăbeau, fiindcă trebuia să merg şi noaptea, altfel aş fi îngheţat.

Am întrebat pe cei cari mi-au ieşit în cale şi ei m au îndreptat spre o gară, pe unde trecea trenul de Moscova. O parte din rublele ce aveam la mine le-am cheltuit cu biletul de tren.

În tren, am scăpat de controlul actelor de identitate, care se face foarte des.

La Moscova m-am dat jos din tren. Mai aveam o rublă şi jumătate. Nu aveam bani să iau bilet de tren. pentru a-mi urma călătoria spre Republica Moldovenească, spre satul meu natal. De altfel, auzisem în gară la Moscova că iar au început să facă controlul actelor în trenuri.

Atunci, m-am hotărît să mă sui în tren, fără bilet. (…)

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric