Din motive care ţin de paralele date sau doar făgăduite de Majestatea Sa, Carol al II-lea, Tudor Arghezi se manifestă în scrisul la gazetă ca un menestrel al noului partid, PNL- Gheorghe Brătianu ( Georgist), încropit în 1930 de Gheorge Brătianu, fiul nelegitim al lui Ionel Brătianu, pentru a le provoca supărare Liberalilor, încă adversari ai recent Popositului Prinţ Carol.

Sub pretextul unei scrisori primite de la un fruntaş al partidului condus de Gheorghe Brătianu, publicistul Tudor Arghezi iscăleşte în Adevărul literar şi artistic din 22 februarie 1931 tableta Rădoaia, capodoperă a surprinderii ironice a năravurilor noastre levantine.

Pretinsul fruntaş politic istoriseşte aventurile sale ca pretendent la postul de deputat pentru alegerile parlamentare de la 1 iunie 1931.

Ca şi acum, în campania electorală, candidatul se vedea obligat să umble pe coclauri, să ajungă acolo unde a înţărcat Dracu Bălaia, să strîngă mîini, să ţuce obraji rău mirositori, să vorbească, să răcnească, să surîdă şi să făgăduiască.

În postura de candidat al unui nou partid, Tudor Arghezi imaginează, după cum era şi de aşteptat, un politician cu disponibilităţi evidente spre autoscrutare.

Din start, scrisoarea mărturiseşte exasperarea unui candidat care, nou în branşă, conştientizează impotenţa funcţională a vechilor mijloace de păcălire la un electorat plictisit să mai fie păcălit:

„«Cetăţeni» e un apel oareşcare; «fraţilor» e o chemare mai cu sentiment; «dragii mei» presupune o intimitate, pe care de-abia o încerci şi la care trebuie să ajungi. Am epuizat tot vocabularul: «oameni buni», «fraţi plugari», «cetăţeni conştienţi». Mai totul e de-a surda: alegătorii nu mai vibrează, ciocniţi, cu nimic. Ochiul lor nesimţitor e acelaşi de pe cîmp, gura lor tace, cugetul li-e indiferent. Şi dacă le-aş fi zis îngeri, heruvimi sau sfinţi, era totuna. Vin alegerile, trec boierii: spectacolul s-a repetat de multe ori. Altceva! Altceva! Te frămînţi în deşert să mai găseşti ceva, totul e zis şi răszis. Ecoul e calp, ca-n lemn al ciocanului de lemn.”

Campania îl duce mai cu de a sila pe candidat la Rădoaia, un cătun din marginea Bacăului, locuit de „ţigani”.

Ţine să precizeze, political corecty, autorul scrisorii:

„Şi cum rasa e determinantă în materie de material muzical, iubiţii mei fraţi alegători din Rădoaia sînt, cum se cheamă, ţigani. Să mă păzească Dumnezeu, nu vreau să-i ofensez. A fi ţigan nu e o ruşine, cum nu-i ruşine să fii american sau japonez; scoate-ţi din cap că nobilul nume de ţigan ar comporta vreo nuanţă injurioasă.”

La intrarea în sat cu automobilul, candidatul se confruntă cu o imagine de un pitoresc halucinant:

„Băşicînd tăcerea cu claxonul, am alarmat cătunul de la un cap la altul, şi localitatea găsindu-se pe deal faţă de drumul meu, m-am văzut împresurat de o sută de copii, care, ca să ajungă mai repede din case la drum, au pornit peste cap. Nu e vorba de vreo figură simbolică, scoasă din propaganda electorală: copii au sosit de-a berbeleacul, de-a roata, străbătînd zăpada dîmbului, ca nişte bolovani. Şi erau toţi în pielea goală. Poţi să-ţi închipui! Pe un frig de asemenea iarnă, o sută de copii rotindu-se voiniceşte şi guralivi, în strictul costum în care fuseseră fătaţi.”

Potrivit mărturiilor din scrisoare, candidatul intră într-o casă şi se dedă „genului politic cel mai ingrat, discursul înflăcărat”.

Înainte de discurs, candidatul scoate din geamantan afişul cu sloganul partidului, împărţit în mai multe exemplare electoratului de la faţa locului.

În ce constă afişul noului partid?

Într-un slogan de mare succes în alte colţuri ale ţării:

„Pe afiş stă tipărit cu literele cele mai mari din tipografie: «Oameni de bine – la muncă cinstită şi rodnică; hoţii – la puşcărie!» E o sentinţă care cuprinde toată doctrina partidului, cristalizată în cîteva cuvinte, impresionante pentru toţi alegătorii sătui de administraţie. În toate unghiurile ţării, colindată de mine, s-au ridicat căciulile în beţe, ca să salute o împrospătare şi o întinerire de metode.”

Discursul – durînd un ceas – nu-i altceva decît transpunerea afişului în vorbe alese.

Candidatul simte că auditoriul rămîne rece.

Cînd tocmai se întreba ce dracu’ sentîmplă, se ridică bulibaşa, care cere voie să zică şi el, în numele electoratului ceva.

Are loc următoarea scenă:

Bulibaşa era cum îl arată dregătoria, un om şi jumătate, un ţigan şi jumătate. Cu atitudine de inspirat care ar voi să-i zică din gură, se ridică de jos şi zice:

- Luzinca! arătînd cu degetul un afiş.

– A! e vorba de lozincă? întreb: de lozinca partidului nostru.

– Vezi bine! zice bulibaşa. Noi, de, sîntem cam păcătoşi...

– Da’ nu e vorba de dumneavoastră, fraţilor. Asta priveşte pe oamenii mari care fură...

– Sîntem neam păcătos, boierule, zice bulibaşa, urmîndu-şi ideea... Mai ciordim şi noi cîte o găină, cîte un purceluş... Să mergem la puşcărie pentru o ciordeală? N-ar fi păcat de noi?”

Dîndu-şi seama c-a sfeclit-o, candidatul drege busuiocul:

„Răspunsul meu devenea penibil şi mă vedeam obligat să înfierez hoţia, dar să aprob ciordeala. Cu toate că mă găseam în ajunul alegerii, nu putui şi am tăcut, căutînd să îngîn că «luzincile» sînt exclusiv pentru boieri şi niciodată pentru alegători, mai ales pentru lăutari.”

Bulibaşa are ultimul cuvînt:

„– Ziseşi: oameni mari care fură, boierule... Ei ne mai păsuiesc pe noi pentru o gîscă, noi îi mai păsuim pe dumnealor pentru un minister, mînă spală pe mînă şi treaba se face...”

„Caută pe harta Rădoaia. Şi nu da peacolo niciodată”, zice Arghezi c-a zis în finalul epistolei candidatul.

Acum, după 28 de ani de Luptă împotriva Corupţiei în ziare, în studiourile TV şi de la tribună, îndemnul ar trebui să fie altul:

Dacă puteți dați pe la Rădoaia din 1931.

E România lui 2018.

România în care toată lumea vrea stîrpirea Corupţiei, dar de ales sînt aleşi tot corupţii!