România obosită de politică

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Este evident că românii nu mai urmăresc politica așa cum o făceau în urmă cu zece sau douăzeci de ani. Nu mai știu exact cine este ministrul Economiei, cine conduce un alt minister sau cine a fost schimbat săptămâna trecută. Și, sincer, nici nu-i mai interesează.

Înainte îi știau pe toți, e drept că nu erau așa mulți miniștri și secretari de stat, ca să nu mai zicem de viceprim-miniștri.

Cum să-i intereseze?

În ultimii ani s-au schimbat atâtea guverne, atâția miniștri și atâția secretari de stat încât funcțiile au ajuns mai importante decât oamenii care le ocupă. Cu foarte puține excepții, miniștrii au trecut prin guvern fără să lase ceva memorabil în urmă. N-au devenit personalități, n-au inspirat încredere și nici n-au rămas în memoria colectivă prin rezultate.

Între timp, oamenii și-au văzut de viață. Au mers la serviciu, au plătit taxe din ce în ce mai mari, rate, facturi care au crescut permanent și au constatat că, indiferent cine guvernează, tot ei suportă greul.

Politicienii, în schimb, par să trăiască într-o altă lume. Una în care adversarul trebuie învins cu orice preț, în care declarațiile de presă sunt mai importante decât soluțiile, iar războiul politic nu ia niciodată pauză. Se ceartă permanent, își reproșează greșelile reciproc, își cer demisiile și își contestă legitimitatea. Unii spun aceleași fraze luni de zile fără să realizeze cât de plictisitori și falși sunt.

Alții spun neadevăruri și nici măcar nu se obosesc să verifice informațiile înainte. La acest capitol și nu numai, campionii sunt cei de la USR. Pentru cetățeanul obișnuit, toate acestea au devenit un zgomot de fond care supără.

Adevărata problemă nu mai este furia oamenilor. Este oboseala lor. Când oamenii obosesc, nu mai protestează. Nu mai urmăresc. Nu mai speră. Își spun doar: “Toți sunt la fel” și închid televizorul sau schimbă pagina pe telefon.

De ani întregi auzim aceeași formulă: “Facem asta pentru români.” Fiecare guvern spune același lucru. Fiecare premier promite că sacrificiile de astăzi vor aduce prosperitatea de mâine. Numai că mâine pare să nu mai vină niciodată. Și nu, nu cred că simpla repetare a cuvântului “trebuie” poate ține loc de leadership.

În ultimele luni, premierul deja demis Ilie Bolojan și-a construit aproape întreaga comunicare în jurul acestei idei: România trebuie. Trebuie să reducem deficitul. Trebuie să facem reforme. Trebuie să strângem cureaua. Trebuie să acceptăm sacrificii. Trebuie, trebuie, trebuie.

Mesajul este consecvent și reflectă viziunea lui Ilie Bolojan, care susține că taxele mărite și reducerea salariilor și a unor facilități pentru persoane defavorizate, de exemplu, sunt necesare pentru stabilizarea finanțelor publice și respectarea angajamentelor asumate.

Problema este alta. Oamenii nu mai vor să audă doar ce “trebuie”. Ei vor să știe când va fi mai bine. Vor să simtă că cineva înțelege cât de greu le este. Vor explicații care să inspire încredere, nu doar justificări tehnice. Leadershipul nu înseamnă doar să administrezi cifre. Înseamnă să conduci oameni, să fii în mijlocul lor când au nevoie. Au mers chiar Regele Felipe al Spaniei și Regina Letizia și au fost împroșcați cu noroi de mulțimea de oameni nemulțumiți, dar au stat drepți în fața lor, cu noroiul pe față și nu au fugit. Pentru că ei știu că oamenii nu sunt coloane într-un Excel și nici procente într- un buget. Oamenii sunt mai mult decât atât, domnule Bolojan.

Poți avea dreptate din punct de vedere economic, deși nu e cazul la dl. Bolojan, o spun chiar specialiștii și nu boții și, în același timp, să pierzi legătura cu societatea. Pentru că între calculele premierului Bolojan și viața unei familii care își face socotelile de la o lună la alta este o diferență pe care niciun tabel nu o poate explica.

Este evident că România nu trece doar printr-o criză bugetară sau politică. România trece și printr-o criză majoră de încredere în autorități, în statul român. Iar încrederea nu se reconstruiește prin comunicate, sloganuri și conflicte nesfârșite între partide. Se reconstruiește prin competență, prin rezultate și prin respectul autentic față de cei în numele cărora se spune, zi de zi, că se guvernează.

În democrație, cea mai periculoasă stare nu este revolta. Revolta înseamnă că oamenilor încă le pasă. Cea mai periculoasă este indiferența. Momentul în care cetățeanul nu mai vrea să afle cine îl conduce, nu mai urmărește ce se întâmplă în Parlament, nu mai știe cine sunt miniștrii și nici nu mai crede că votul lui poate schimba ceva. Și asta se întâmplă acum în România. Lăsăm deoparte boții și fanaticii dlui Bolojan și ai apropiaților lui.

Asta este adevărata criză.

Clasa politică din România are impresia că luptă cu adversarii din celelalte partide. În realitate, cel mai mare adversar al ei este neîncrederea pe care a cultivat-o ani la rând. Și, odată instalată, neîncrederea nu mai face diferența între stânga și dreapta, între putere și opoziție, între PSD, AUR, PNL, USR și chiar UDMR. Îi așază pe toți în aceeași categorie.

Cred că ar fi momentul ca politicienii români să înceteze să vorbească despre ei și să vorbească mai mult despre oameni. Mai puțin despre calcule electorale, rotative, alianțe și mai mult despre soluții. Mai puțin despre cine câștigă următoarea confruntare politică și mai mult despre cine câștigă, în cele din urmă, încrederea cetățenilor.

Pentru că un stat nu se clădește doar pe legi, bugete și instituții. Se clădește pe încrederea dintre cei care guvernează și cei care sunt guvernați. Iar când această punte se rupe, nu mai contează cine ocupă vremelnic un minister sau un fotoliu de prim-ministru.

România nu mai are nevoie de politicieni care să vorbească neîncetat. Are nevoie de lideri care să asculte, să explice, să inspire și să livreze rezultate. Lideri care lipsesc acum cu desăvârșire. Altfel, vom continua să schimbăm guverne, miniștri și alianțe, fără să schimbăm ceea ce contează cu adevărat: sentimentul oamenilor că statul lucrează și pentru ei, nu doar în numele lor.

Iar în ziua în care românii vor înceta total să mai fie interesați de cine îi conduce, politica va fi pierdut cea mai importantă bătălie. Nu în fața unui partid. Ci în fața propriului popor.