În privinţa Republicii Moldova eu împărtăşesc o poziţie diferită de cea a multor politicieni şi jurnalişti români. Nu cred în Unirea Basarabiei cu Ţara Mamă ( în condiții de Istorie de bun simț  și nu de Istorie în delir)  şi nu cred în drumul european al Republicii Moldova, chiar dacă – să zicem – majoritatea moldovenilor  ar tînji după admiterea ţării lor în UE. Uniunea Europeană nu e dispusă – cel puţin pe termen scurt – să se mai complice cu extinderea.

Absenţa trăirilor de chibiţ faţă de evenimentele din Moldova mi-a dat şi-mi dă şansa de a  fi putut urmări campania, ziua alegerilor și evenimentele de după anunțarea rezultatelor,  cu luciditate de cronicar.

În această ipostază n-am putut să nu recunosc o ciudăţenie.

Dacă ar fi să te iei după ediţiile de duminică ale televiziunilor de ştiri,  după alcătuirile de pe site-uri şi bloguri, toată suflarea de dincoace de Prut a împărtăşit revolta de a vedea cum e fraudată Maia Sandu.

Maia noastră, Maia  Moldovei cu fața spre Vest, Maia statului de drept,  ca să mă exprim în termenii de sirop facil folosite de fătucele de la televiziunile de știri.

Dacă ar fi să credem Presei noastre, revolta a continuat şi-n zilele următoare.

Din cîte se ştie, după un timp în care a lăsat impresia că acceptă înfrîngerea, Maia Sandu, proclamată la noi o sinteză unică  între Monica Macovei, Codruţa Kovesi şi Angela Merkel,  s-a răsucit şi a declanşat o campanie lărmuitoare de contestare a rezultatelor:

Convocarea adepţilor să manifesteze în stradă, după modelul securistic de la noi, al tinerilor frumoşi şi liberi din Pădurea Băneasa, conferinţe de presă cutremurătoare, cereri de invalidare a scrutinului la Curtea Constituţională, frenezie facebookistă.

Nu ştiu care a fost reacţia dincolo de Prut.

Dincoace de Prut am remarcat însă o solidarizare cu Maia Sandu.  

Aserţiunea repetată în media a fost aceasta:

În Republica Moldova a învins, de fapt,  Maia Sandu.

A învins orientarea pro-Vest.

Igor Dodon, cu sprijinul Moscovei, a fraudat însă alegerile.

Să-i sărim Maiei Sandu în ajutor şi, evident, prin ea, poporului moldovean, să restabilească adevăratul rezultat al urnelor!

 Așadar, cel puțin din perspectiva Prea Vesticei Maia Sandu, Igor Dodon nu e încă președintele Republicii Moldova.

Adepții Maiei Sandu, prezentați de presa românească, duminică 13 noiembrie 2016, drept Eroi gata de martiraj ai  luptei împotriva lui Igor Dodon ( s-a făcut mare caz de un moldovean care s-a dus la vot cu perfuziile în plină funcțiune, reeditare în climat democratic a chestiei cu compresorul din Minerii din Maramureș, locul stahanovistului stalinist fiind luat, în propagandă, de stahanovistul electoral), refuză și ei recunoașterea rezultatului și promit că vor lupta pînă la capăt.
Putem spune astfel că, în Republica Moldova, o parte a electoratului, din punctul  nostru de vedere, al românilor,  partea  avansată a electoratului, continuă să lupte pentru ca Igor Dodon să nu fie recunoscut președinte.

În astfel de împrejurări, cînd victoria unuia dintre candidați continuă să fie subiect de contestare internă, un rol important, covîrșitor chiar, îl joacă recunoașterea rezultatului de către alte state, cu precădere cele vecine.

 Orice recunoaștere a rezultatului de către un alt stat  e un gest de  sprijin dat  celui care  susține c-a învins și un gest de refuz față de cel care  contestă rezultatului votului.

De aceea, nu de puține ori, statele   care urmăresc bătălia postelectorală dintr-un stat ezită să se pronunțe imediat asupra rezultatului, așteptînd să se mai limpezească apele.

 Din acest punct de vedere,  pentru tranșarea bătăliei postelectorale din Republica Moldova,   de o importanță covîrșitoare rămîne poziția altor state, cu precădere a statelor vecine, față de rezultatul votului.

Ce s-a întîmplat în acest caz?

Prima care s-a grăbit să recunoască victoria lui Igor Dodon a fost Rusia.

Lucru explicabil, dacă ținem cont de imaginea lui Igor Dodon de om al rușilor.

A doua care s-a grăbit să recunoască victoria lui Igor Dodon a fost România!

Luni, 14 noiembrie 2016,  în timp ce Maia Sandu se pregătea să ceară oficial invalidarea alegerilor prezidențiale și susținătorii ei din Republica Moldova protestau în stradă, iar cei din România protestau pe facebook, Administrația prezidențială a dat un Comunicat de presă ale  cărui prime rînduri sunt recunoașterea oficială a  victoriei lui Igor Dondon:

”Președintele României, domnul Klaus Iohannis, a luat act de votul exprimat de cetăţenii Republicii Moldova în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale.

Președintele României consideră că este necesar ca noul Preşedinte să îndeplinească cu înţelepciune şi echilibru mandatul său, având în vedere responsabilitatea deosebită care revine acestuia în respectarea întocmai a atribuţiilor constituţionale ale funcţiei de şef al statului.”

O greșeală a lui Klaus Iohannis ivită din lehamitea pe care-l apucă luni dimineața la gîndul c-a trebuit să vină iar la serviciu?

Imediat  s-a dat publicității Comunicatul Guvernului, și el avînd drept punct central recunoașterea lui Igor Dodon ca președinte ales al Republicii Moldova.

 E vorba, așadar, de o acțiune concertată a Președinției și a Guvernului.

Miercuri, 16 noiembrie 2016, Alina Gorghiu, președinte al PNL,  partid aflat la Guvernare,  a dat o Declarație oficială despre relația noastră cu Chișinău  avînd drept premisă recunoașterea lgor Dodon ca președinte ales.

 Puterea de la București i-a dat cu tifla Maiei Sandu, prea mult cîntata în România drept Maia noastră, recunocînd, a doua după Puterea de la Moscova,  victoria lui Igor Dodon la scrutinul prezidențial.

 Că președintele, premierul, liderul partidului de guvernămînt, se grăbesc să recunoască rezultatul alegerilor de la Chișinău în condițiile în care candidata considerată și candidata românilor de de dincoace de Prut se bate să le invalideze, se mai poate înțelege.

Din poziția adoptată de americani se poate conchide c-a fost vorba de un ordin de la Înalta Poartă.

Dar că în România înghit scuipatul ăsta toți cei care  mai că n-au fost gata să ceară Trecerea Prutului pentru ca Igor Dodon să nu ajungă președinte, e mai greu de înțeles.

Sau, dacă ne gîndim la firea românului, e lesne de înțeles.