Amintindu-şi, probabil, că am cochetat cîndva cu cronica dramatică, Radu F. Alexandru m-a invitat mai mult decît ceremonios la premiera piesei sale Poveste despre tatăl meu de la Teatrul Odeon.

Am făcut-o (deşi, pe măsură ce timpul vieţii devine tot mai scurt, o duminică seara în afara scrisului de acasă e deja un efort costisitor), pentru că:

1) Radu F. Alexandru e unul dintre puţinii scriitori fruntaşi ai unui partid fără a fi afectaţi prin asta de mediul toxic care e politica pentru artiştii adevăraţi.

Eram curios să verific dacă dramaturgia a devenit sau nu un hobby într-un context în care politica slăbeşte energiile oricărui creator.

2) Pentru un scriitor care se respectă, premiera unei piese scrise de el sau lansarea unei cărţi, sînt evenimente capitale, de destin, întrecînd ceea ce pentru oamenii obişnuiţi sînt nunţile şi botezurile. Cum să nu te duci la premiera unei piese cînd autorul în persoană ţi-a dat telefon şi ţi-a spus că te aşteaptă?!

Premiera piesei lui Radu F. Alexandru a avut loc în seara zilei în care, la Bucureşti, partidul său, PDL, şi-a lansat candidaţii la europarlamentare.

Judecînd după importanţa unei premiere în viaţa unui coleg, dar şi după loialitatea lui Radu F. Alexandru faţă de PDL (într-un moment greu pentru partid, a renunţat la postul de la CNA pentru a nu micşora majoritatea – şi aşa firavă – a PDL în Senat), mă aşteptam la o sală plină de colegi de partid.

S-ar putea să mă înşel, dar, excepţie făcînd Cătălin Predoiu, n-am dibuit în sală vreun alt coleg de partid de-al lui Radu F. Alexandru.

Deşi am cochetat cu cronica dramatică (mă mîndresc cu un text publicat în revista Teatru, în 1989, despre magistralul spectacol Eminescu, de la Ateneu, susţinut de Ion Caramitru şi, la pian, de Dan Grigore), nu mă voi avînta într-un comentariu de specialitate, fie şi pentru că rubrica pe care o susţin aici, în Evz, se numeşte România lui Cristoiu.

Ţin să observ însă că (la premieră cel puţin), după primele zece minute de început, actorii şi-au intrat în mînă şi spectacolul a prins să duduie.

Deşi titlul nu-i făcut să aducă la Odeon năvăliri de spectatori (Poveste despre tatăl meu, cînd la fel de bine se putea intitula mai comercial Cine l-a ucis pe tatăl meu?), piesa conţine suficient mister poliţist dezlegat abia spre final pentru a fi urmărită cu sufletul la gură.

Înainte de 1989, arhitectului Andrei îi dispare fără urmă soţia, Lucia. 

La Miliţie i se arată cadavrul unei persoane desfigurate, pe care el refuză s-o desemneze drept soţia sa, fie şi din convingerea că dispăruta trăieşte.

După 14 ani de la dispariţie, în postdecembrist, căsătorit şi cu o fată-elevă de liceu – lui Andrei i se pare c-a văzut-o pe Lucia într-o maşină paralelă cu a sa, în trafic. 

Piesa lui Radu F. Alexandru surprinde, practic, investigaţia lui Andrei din postdecembrism pentru afla dacă persoana cu pricina era chiar Lucia.

Cu acest prilej, umblînd pe la autorităţi (un ministru postdecembrist), dar şi pe la foşti (anchetatorul dispariţiei de pe vremuri, acum pensionar), Andrei află că fosta soţie nu murise. 

Fusese trimisă în Occident în ipostaza numită de Securişti fantomă.

Investigaţia din prezent e un bun prilej pentru erou de a-şi descoperi responsabilităţile din trecut (o înşela pe Lucia), dar şi adevărul despre relaţiile din prezent şi, mai ales, despre lumea postdecembristă.

Am istorisit pe scurt piesa pentru a arăta că nota de detectivism a investigaţiei asigură spectacolului tensiunea dramatică necesară unei piese de succes.

În acelaşi timp, scurta istorisire îmi dă posibilitatea, ca analist, să scot în evidenţă teza de spectacol politic pe care doreşte s-o sugereze autorul Radu F. Alexandru.

Arhitectul Andrei descoperă la vreun deceniu de la Revoluţie un adevăr cutremurător:

Şi acum, în democraţie, Tot Ei conduc.

Şi cea mai bună dovadă rămîne faptul că, devenit periculos pentru Ei prin această descoperire, arhitectul sfîrşeşte prin a fi asasinat.

Radu F. Alexandru îşi plasează prezentul piesei prin anul 2000.

Au trecut de atunci 14 ani.

E valabilă şi azi teza că Tot Ei conduc?

N-aş putea răspunde precis.

Sigur e că această teză are azi, în presă şi pe Internet, tăria unei axiome.

Credinţa că tot Ei conduc vizează însă nu pe foştii securişti, nici măcar pe fii acestora.

Ea vizează realitatea acţiunii în politică şi în societate a unor forţe oculte asemenea fostei Securităţi.

Mergînd la spectacolul de la Odeon, toţi cei care cred asta vor găsi o satisfacţie aparte.