Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > România, între necesitatea corecției prin justiție și abuzuri înfi orătoare ale unor reprezentanți ai Justiției
România, între necesitatea corecției prin justiție și abuzuri înfi orătoare ale unor reprezentanți ai Justiției

România, între necesitatea corecției prin justiție și abuzuri înfi orătoare ale unor reprezentanți ai Justiției

Au făcut DNA și SRI bartere cu destine în ultimii ani în România? Și-au eliminat reciproc adversarii din „campul tactic”? Dar cine le erau adversarii? Erau adversarii statului de drept sau doar al unor inși cu aere de demiurgi?

 Căci înainte să tragem binomul european de barbă și să-l înjurăm de mamă, mai bine ne uităm spre binomul nostru, evaluăm cam pe unde suntem și, dacă ne dă mâna, ne putem da cu fundul de pământ. Căci până să plângem la masa statelor diktate în viteza a doua europeană nu ne putem făli decât cu specificul românesc. Iar ăsta, al naibii, contrazice fizica! La noi, raportul dintre distanța parcursă și durata deplasării nu se numește viteză, ci repaus. Am avea dreptul chiar la o categorie dedicată, căci nu facem parte nici din Vișegrad, nu suntem nici cartier londonez, ca să arătăm un deget spre Bruxelles, nu semănăm nici cu bărboșii pictați pe mănăstiri. Suntem niște Bulă, nu aparținem niciunei specii. Ba da! Noi suntem rrromâni!

Problema României nu este să se califice pentru Europa care merge cu prima viteză, ci să nu fie atârnată în cui, descalificată și dintr-a doua, din cauza fisurii din țeasta Justiției! Puterea care induce cetățeanului sentimentul dreptății, crescându-i, astfel, productivitatea, nu miroase chiar a trandafiri. Nici nu are cum! S-a întovărășit, cu vinovăție, cu falange sulfuroase din Puterea legislativă și Puterea Executivă, au capturat statul și, lăsându-i o lesă lungă, îi dau sentimentul libertății. Îi vând o iluzie. Sau un coșmar nejustificat, pe care eu, unul, îl traversez cu amărăciune.

Nici eu, nici românii extraordinari ai începutului de an, care au reaprins flacăra civismului și nu au de gând să o lase stinsă de scuipatul unor baroni reinventați, nu pricepem de ce nu are statul mecanisme să scoată rapid din joc acei procurori sau judecători care își fac meseria prost/ interesat/uns sau la COMANDĂ.

Îmi imaginez un procuror DNA care lucrează ca vita, mult peste program, uneori nopțile, un dosar frumos și obține o condamnare. E fericit, are sentimentul datoriei îndeplinite, deschide televizorul după multe luni și aude că locul său de muncă este compromis deoarece un judecător a ras pe BUNE dosarul lui Orban, sau al Olguței, sau al lui Videanu sau al primarului de Tulcea. Să nu-i vină să moară de nervi?

Este exact sentimentul pe care îl are un medic sau un jurnalist onest când un coleg își transformă vocația în meserie, pe urmă în ocupație, pe urmă în SRL. Doar că procurorul și judecătorul jonglează cu libertatea, cel mai de preț atribut. În absența ei suntem declasificați, suntem o specie nevertebrată, niște parameci într-un wurst sau o fromage cu mucigai.

La fel ca în restul țărilor europene, Legea românescă prevede că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate de erorile judiciare. Totodată, însă, precizează că răspunderea statului nu o înlătură pe cea a procurorilor sau judecătorilor care își exercită funcția cu rea-credință sau gravă neglijență – vă invit să citiți Titlul IV din Legea 303/2004. De aici încolo, însă, procedurile sunt prea greoaie. Reaua credință trebuie demonstrată, ca și grava neglijență! Nu este imposibil, dar trebuie avocați foarte buni și foarte scumpi. Pentru un cetățean simplu, accesul la justiție în asemenea cazuri e imposibil. Și din acest motiv, dar și din cel al dorinței de a arăta pisica judecătorilor, în 12 ani au existat 27 de tentative de a modifica Legea 303. S-a dorit simplificarea procedurilor, clarificarea unor situații de neglijență, în esența facilitarea accesului la justiție împotriva magistraților suspecți. N-a trecut niciuna. CSM respinge acest tip de norme dintr-un motiv șocant: nu există legi pentru răspunderea puterilor legislativă sau executivă, deci nici magistrații nu au nevoie de una.

Și totuși, oricât de greu ar fi, oricât de obositor, aceste lupte trebuie duse. Chiar dacă ai sentimentul că ești Sisif, sau Don Quijote, ficțiunea are rolul ei în istoria civilizației: întreține dorința eului liber. Este drept, după ce ți-a băgat un procuror groaza în oase ești fericit că poți mirosi o lalea, nu-ți mai arde de luptă! Poate pe asta se bazează „ei”. Câți or fi: 5, 10 sau 25, cu tot cu omologii lor din “câmpul tactic”. Asta deoarece coșmarul suspiciunii că au existat situații când și-au curățat reciproc inamicii, ca în filme celebre despre crime perfecte, este real. Vestea bună este că suntem în etapa când boala poate fi diagnosticată și tratată înainte să se pună problema metastazelor. Vestea proastă este că nu dorește nimeni asta. Iar pe miile de procurori și judecători onești cu siguranță nu-i întreabă. Dacă ai fost întinat, ai fost util. Dacă ai fost util, ești șantajabil. Dacă ești șantajabil, ești întinat. Deci util! Cine stabilește asta? Cu siguranță, nu cetățeanul onest care a protestat. El e doar turnesolul, el vrea să aprindă lumina exact când hoțul fură tabloul. Indiferent cine ar fi el!

Publicat in categoriile: Opinii EVZ
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: