Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
România a intrat într-o zonă în care datoria publică nu mai este doar o cifră pentru economiști și nici o temă de permanentă dispută politică legată de cine a produs-o, când, ce partid e vinovat, ce ministru de finanțe e de vină, etc.
Deja aceste detalii nu mai contează.
Depășirea pragului de 60% din produsul intern brut (PIB) înseamnă că statul a trecut o limită prevăzută atât de regulile europene, cât și de propria legislație. Din acel moment, Guvernul, oricare este el, oricine este la putere, nu mai poate continua ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Este obligat să prezinte și să aplice un program de reducere a datoriei, să limiteze cheltuielile și să adopte măsuri urgente pentru diminuarea deficitului bugetar.
Spus simplu, pe înțelesul tuturor, datoria publică reprezintă totalul împrumuturilor acumulate de stat. Procentul din PIB arată cât de mare este această datorie în raport cu întreaga economie produsă într-un an.
O datorie de peste 60% din PIB nu înseamnă că România intră automat în faliment și nici că, de a doua zi, nu mai sunt bani pentru pensii și salarii pentru că mulți sunt speriați de asta și pe bună dreptate. Mulți pensionari care au muncit și plătit taxe toattă viața se gândesc acum ce să facă dacă nu vor mai primi pensile.
Multe state europene au datorii mult mai mari decât ale României. Diferența este însă esențială: România se împrumută mai scump decât economiile puternice, are deficite foarte mari și cheltuiește anual mult peste cât încasează. Nu doar nivelul datoriei este periculos, ci viteza cu care aceasta crește și costul dobânzilor plătite pentru ea.
Ce se activează prin lege
Legea responsabilității fiscal-bugetare nr. 69/2010 stabilește mai multe trepte de alertă. Peste 50% din PIB, Guvernul trebuie să prezinte un program de reducere a ponderii datoriei și să ia măsuri pentru înghețarea cheltuielilor totale cu salariile din sectorul public.
Peste 55%, se adaugă măsuri pentru înghețarea cheltuielilor totale cu asistența socială. Iar după depășirea pragului de 60%, Executivul trebuie să inițieze și să aplice un program de reducere clară, fără discuție, a datoriei și să adopte, cel târziu în semestrul următor constatării depășirii, acte normative cu măsuri urgente pentru reducerea deficitului și a datoriei publice.
Aici trebuie făcută o precizare importantă. Legea vorbește despre înghețarea cheltuielilor totale, așa-numitele anvelope bugetare. Nu scrie că fiecărui salariat bugetar i se reduce automat salariul sau că fiecărui pensionar i se taie automat pensia. Însă, dacă suma totală nu mai poate crește, consecințele pot fi blocarea majorărilor, restrângerea angajărilor, neînlocuirea celor care pleacă din sistem, limitarea sporurilor și a bonusurilor, amânarea unor indexări sau condiții mai stricte pentru acordarea unor beneficii.
Pragul de 60% nu este, așadar, un buton care produce instantaneu austeritate. Este o alarmă legală care obligă Guvernul să acționeze. Ce măsuri vor fi luate și cine va suporta costul reprezintă o decizie politică.
Cum îl afectează direct pe român
Prima consecință posibilă este înghețarea veniturilor asigurate de stat. Pentru bugetari poate însemna salarii fără majorări, restructurări, sporuri reduse și promovări amânate. Pentru pensionari și beneficiarii prestațiilor sociale poate însemna că indexările ori extinderea unor ajutoare devin mult mai greu de finanțat. Nu este obligatoriu ca toate aceste măsuri să fie adoptate simultan, dar spațiul bugetar pentru creșteri se reduce dramatic. Bolojan a facut asta discreționar, pentru unii da, pentru alții ba,
A doua consecință poate veni prin taxe. Dacă Guvernul refuză sau nu reușește să reducă risipa și cheltuielile aparatului public, va încerca să aducă mai mulți bani la buget. Asta se poate traduce prin majorări de taxe și accize, eliminarea unor facilități, impozite locale mai mari, colectare mai agresivă sau introducerea unor contribuții noi.
Legea nu spune că depășirea pragului duce automat la creșterea TVA ori a impozitelor. Dar, într-un buget cu o gaură mare, taxarea este o variantă mai rapidă și, din păcate, cea mai comodă politic. Nu singura. Bolojan a adoptat-o.
A treia consecință este deteriorarea serviciilor publice dacă ajustarea se face fără priorități. Spitale cu bugete insuficiente, școli care amână investiții, autorități locale care reduc transportul, iluminatul sau reparațiile, proiecte publice încetinite. Tăierile făcute contabil, cu același procent peste tot, nu elimină risipa; ele pot lovi exact instituțiile care funcționează și serviciile de care oamenii depind. Și, după cum vedeți, deja asistăm la asta.
Cum îl afectează indirect pe român
Datoria mare înseamnă dobânzi mari. Iar dobânzile plătite de stat sunt bani care nu mai ajung la autostrăzi, spitale, educație sau investiții. Statul nu plătește datoria dintr-un cont misterios, ci din taxele achitate de cetățeni și companii, inclusiv de generațiile următoare.
Când România este percepută ca un debitor mai riscant, costul finanțării crește. Acest lucru se poate transmite în întreaga economie: credite mai scumpe pentru firme, investiții amânate, mai puține locuri de muncă și o creștere economică mai slabă. Presiunea asupra cursului valutar poate scumpi produsele importate și ratele celor împrumutați în valută. Inflația poate rămâne ridicată, iar puterea de cumpărare scade chiar dacă venitul nominal nu este redus. Deja se întâmplă asta de ceva timp.
Există și un efect mai puțin vizibil: statul devine tot mai dependent de creditorii săi. Cu cât trebuie să se împrumute mai mult pentru a plăti cheltuieli curente și datorii ajunse la scadență, cu atât libertatea Guvernului de a decide politici publice se micșorează. La un moment dat, bugetul nu mai este construit în jurul priorităților țării, ci în jurul nevoii de a convinge piețele că România își poate plăti facturile.
Ce se întâmplă cu viața oamenilor: pe termen scurt, mediu și lung
Pe termen scurt, românul va simți în primul rând nesiguranța. Chiar înainte ca o măsură să fie adoptată, discuțiile despre taxe, înghețări și tăieri îi determină pe oameni să consume mai prudent, să amâne cumpărături și să renunțe la planuri. Bugetarii se pot confrunta cu blocarea angajărilor și a majorărilor salariale, pensionarii cu incertitudinea indexărilor, iar familiile vulnerabile cu limitarea sau reevaluarea unor ajutoare.
Dacă apar taxe și accize mai mari, efectul ajunge repede în prețul alimentelor, combustibilului, energiei, transportului și serviciilor. Venitul poate rămâne același pe hârtie, dar poate cumpăra tot mai puțin. Iar românii trăiesc din plin aceasta,
Tot pe termen scurt pot fi amânate plăți, investiții și lucrări publice. Pentru omul obișnuit, acest lucru înseamnă un drum care nu se mai repară, un spital care nu mai cumpără echipamente, o școală care amână renovarea sau o primărie care reduce anumite servicii. Calitatea vieții nu se deteriorează numai atunci când scade salariul.
Se deteriorează și atunci când cetățeanul este obligat să plătească din propriul buzunar ceea ce statul nu mai oferă la un nivel decent: analize medicale, meditații pentru copii, transport sau îngrijire pentru vârstnici.
Pe termen mediu, adică în următorii doi-trei ani, efectele depind decisiv de calitatea ajustării. Dacă Guvernul reduce risipa, restructurează administrația și protejează investițiile, perioada va fi dificilă, dar economia se poate stabiliza. Dacă însă acoperă deficitul aproape exclusiv prin taxe și tăieri fără discernământ, consumul va încetini, firmele vor investi mai puțin, unele vor reduce personalul sau se vor închide, iar locurile de muncă bine plătite vor deveni mai rare.
Clasa de mijloc riscă să suporte cea mai mare presiune. Este categoria care plătește credite, educație, sănătate și taxe, dar beneficiază puțin de ajutoare. O familie poate constata că plătește mai mult statului și, în același timp, mai mult sectorului privat pentru a compensa slăbirea serviciilor publice. Aceasta este dubla factură a unui stat îndatorat și ineficient.
Tot pe termen mediu poate crește migrația. Tinerii și specialiștii nu pleacă doar pentru salarii mai mari, ci și pentru predictibilitate, școli mai bune, spitale funcționale și încrederea că efortul lor are un rezultat. Când taxele se schimbă frecvent, serviciile publice se degradează, iar promovarea în sistemul de stat rămâne politizată, România pierde exact oamenii de care ar avea nevoie pentru a produce mai mult și a-și plăti datoriile.
Pe termen lung, pericolul cel mai mare este ca datoria să limiteze dezvoltarea unei generații întregi. Cu cât o parte mai mare din buget merge către dobânzi, cu atât rămân mai puțini bani pentru educație, sănătate, infrastructură, cercetare și protecție socială. Copiii de astăzi pot ajunge să plătească, prin taxele lor, consumul public și deciziile greșite ale prezentului, fără să moștenească în schimb suficiente autostrăzi, spitale, școli sau instituții moderne.
Se poate adânci și ruptura dintre România care își permite servicii private și România care depinde exclusiv de stat. Cei cu venituri mari vor cumpăra educație, sănătate și siguranță. Ceilalți vor aștepta tot mai mult pentru servicii publice tot mai slabe. Datoria publică devine astfel nu doar o problemă financiară, ci una de inegalitate și de coeziune socială.
Mai există un cost, greu de măsurat în statistici: pierderea încrederii. Oamenii nu își mai întemeiază familii, nu mai cumpără locuințe, nu mai deschid afaceri și nu mai fac planuri pe termen lung într-o țară în care regulile fiscale se schimbă peste noapte. O economie poate recupera procente de deficit. Mult mai greu recuperează încrederea propriilor cetățeni.
De aceea, calitatea vieții nu va fi decisă numai de procentul datoriei, ci de felul în care Guvernul alege să îl reducă. O reformă dreaptă poate reașeza statul și poate proteja viitorul. O austeritate aplicată orbește poate reduce temporar niște cifre, dar poate sărăci societatea, să blocheze economia și să împingă alte sute de mii de români să plece. Lucru pe care guvernul Bolojan l-a “reușit” cu brio.
Ce trebuie să facă Guvernul
În primul rând, să spună adevărul. Românii trebuie să afle cât este datoria, cât plătim anual numai pe dobânzi, care este calendarul de reducere a deficitului și cine suportă fiecare măsură. Un program credibil trebuie să conțină cifre, termene și responsabili, nu lozinci despre reformă.
În al doilea rând, ajustarea trebuie să înceapă cu statul. Reducerea numărului de instituții și agenții care se suprapun, comasarea structurilor, limitarea funcțiilor de conducere, eliminarea sinecurilor, controlul sporurilor, al achizițiilor și al subvențiilor fără rezultat, precum și aplicarea unei salarizări legate de responsabilitate și performanță nu mai sunt opțiuni. Sunt obligații de bun-simț.
În al treilea rând, Guvernul trebuie să protejeze investițiile. Este contraproductiv să oprești proiectele care aduc fonduri europene și dezvoltare, doar pentru că tăierea lor este administrativ mai ușoară. Cheltuielile curente neproductive trebuie reduse înaintea investițiilor care generează creștere economică. Fără continuarea investițiilor nu asiguri creșterea necesară pentru a reduce datoria public. Programul de investiții trebuie, desigur, revizuit, și pastrate sau introduse acele investiții care să asigure dezvoltare, creștere. Stadioanele nu produc creștere economic, dar autostrăzile, modernizarea utilităților, infrastructura în general, da!
În al patrulea rând, trebuie îmbunătățită colectarea veniturilor din impozite și taxe fără a sufoca mediul privat.
Digitalizarea reală a administrației fiscale, combaterea marii evaziuni, o eternă ăi fascinantă temă, recuperarea prejudiciilor și reducerea economiei subterane trebuie să preceadă inventarea unor taxe noi pentru cei care deja plătesc.
În sfârșit, reforma trebuie făcută diferențiat. Nu poți pune semnul egal între un spital fără personal și o agenție inutilă, între profesorul de la catedră și consiliile de administrație populate politic, cu indemnizații imense, între o pensie mică și un privilegiu finanțat fără contributivitate. Austeritatea oarbă este tot o formă de incompetență.
Cine achită nota de plată
Depășirea pragului de 60% din PIB este, înainte de toate, certificatul unor ani în care statul a cheltuit mai mult decât și-a permis și a amânat reformele. Aăsa poți stabuili exact cine este vinovat, dacă vrei.
Nu este vina românului care muncește, plătește taxe și își calculează fiecare rată.
Și totuși, dacă Guvernul alege din nou calea ușoară, tot românul va trebui să plătească: prin venituri înghețate, taxe mai mari, servicii publice mai slabe, prețuri crescute și oportunități pierdute.
România nu intră în faliment la 60,1% datorie publică.
Dar intră într-o etapă în care fiecare lună de inacțiune costă tot mai mult. Pragul de 60% nu este capătul drumului. Este indicatorul care spune că drumul pe care mergem nu mai poate continua.
Întrebarea nu mai este dacă România trebuie să-și reducă deficitul și datoria. Legea răspunde deja: TREBUIE.
Întrebarea adevărată este dacă Guvernul viitor, când vom avea,, oricare va fi el, va tăia privilegiile și risipa sau va tăia, încă o dată, din viața celor care le finanțează.
Pantru că, fără un guvern cu puteri depline, România nu poate lua nici o decizie, dar se va duce spre faliment, despre care deocamdată nu e cazul să vorbim.
Cu un guvern nou cu puteri depline, acesta are doar o singură variantă: să ia măsurile care să elimine risipa reală și să ducă la creștere economică.
Recomandările noastre
